Pe 11 noiembrie, s-au împlinit 96 de ani, de la încheierea Armistiţiului care a pus capăt Primului Război Mondial. Întreaga Europă i-a comemorat pe soldaţii căzuţi în Marea conflagraţie, într-un act simbolic de reconciliere între cele două ţări aflate odinioară în tabere diferite: Franţa şi Germania.
Timp de patru ani, monstruosul angrenaj al beligeranţei a măcinat vieţile a peste 8 milioane de combatanţi, din toate naţionalităţile. Dintre aceşti eroi, 53.014 militari au fost români, din Transilvania şi Banat, care au lăsat acasă 36.630 văduve şi 79.226 orfani de război. Tragicul bilanţ ne arată că hunedorenii îşi aduseseră o covârşitoare jertfă de sânge – 7572 oameni căzuţi în război, adică aproape 15% din totalul transilvănean. Datele statistice oglindesc cele constatate de forurile militare internaţionale, care consemnau: „Din trecătorile Carpaţilor galiţieni, până sub forturile cetăţii Ivangorodului şi din platourile stâncoase ale Careului italienesc, până în Alpii Tretinului, miile de morminte româneşti sunt mărturia sângelui vărsat în mod inutil de flăcăii ardeleni”.
[wzslider autoplay=”true”]
Însă, este foarte puţin cunoscut faptul că, în împrejurările de la finalul Marelui Război, hunedorenii au jucat un rol deosebit, la Viena, capitala defunctului Imperiu austro-ungar. Pornind de la o serie de documente, cercetate de noi în Arhiva specială a Muzeului Naţional al Unirii din Alba-Iulia, vom prezenta publicului această filă din „istoria uitată” a Primului Război Mondial.
Viena sub vălul anarhiei
Către sfârşitul lunii octombrie 1918, dispozitivul armatei austro-ungare se dezintegra pur şi simplu, pe fronturile din nordul Italiei şi din Franţa. În interiorul Monarhiei Habsburgice, izbucnise revoluţia naţiunilor, hotărâte să-şi croiască singure soarta. La Viena, domnea haosul. Spectacolul străzii aducea, mai degrabă, cu un uriaş alambic în care se distilau esenţele anarhiei. După prăbuşirea frontului italian, trenuri nesfârşire de soldaţi înarmaţi tranzitau gările vieneze, îndreptându-se către casă. Viena devenise principalul centru de întretăiere şi concentrare a şuvoaielor de militari imperiali demobilizaţi, ceea ce constituia un potenţial destabilizator.
Mica armată transilvană de lângă Schonbrunn
Se estimează că, în preajma Armistiţiului din 3 noiembrie 1918, semnat de austro-ungari cu Puterile Aliate, în metropola Habsburgilor se găseau peste 70.000 soldaţi originari din Transilvania, printre care şi numeroşi români. Or, tocmai în acele condiţii, ardelenii din fostele regimente cezaro-crăieşti, cu deosebire cei proveniţi din comitatul Hunedoarei, urmau să preia destinele Vienei şi să menţină ordinea publică în rândul populaţiei.
Cum s-a întâmplat acest fapt neobişnuit? Documentele din arhivele militare austriece relevă că hunedorenii erau prezenţi în capitala Imperiului, încă din luna decembrie 1914. Astfel încât, la finele lui octombrie 1918, se aflau acolo peste 5000 de militari hunedoreni, cantonaţi la partea sedentară a Regimentului 64 Infanterie Orăştie, care îşi aveau cazarma lângă palatul Schönbrunn.
Prioritatea momentului o reprezenta organizarea unei armate naţionale a românilor, din acea masă imensă de militari reîntorşi de pe front, forţă care să fie trimisă în ţară şi să sprijine preluarea Transilvaniei şi Banatului şi alipirea acestor teritorii istorice la trupul ţării. Consiliul Naţional Român Central Arad a încredinţat această misiune dificilă tânărului locotenent Iuliu Maniu.
Deoarece evenimentele evoluau cu repeziciune, la 30 octombrie 1918, lua fiinţă, la Viena, lângă Schönbrunn, „la vreo 400 de paşi de castelul bine păzit unde împăratul Carol (de Habsburg – n.n.) trăia amare clipe de deznădejde”, un Comitet Naţional al Românilor.
A doua zi, la 31 octombrie, s-a constituit „Senatul Militar Central al Ofiţerilor şi Soldaţilor Români”, din nucleul regimentului orăştian staţionat în Viena. Comanda i-a fost încredinţată căpitanului hunedorean Traian Popa. Misiunea acestui Senat era trasată într-un Apel, în document arătându-se: „Toţi ofiţerii şi soldaţii români vor sta neclintiţi în serviciul cauzei sfinte a Naţiunii române”.
Cu privire la acţiunile Senatului Militar, comandantul acestuia, hunedoreanul Traian Popa, mărturisea: „În perioada următoare, ne-am intensificat activitatea de grupare a militarilor în trecere prin Viena… Am înfiinţat Legiunea Română din Praga, am trimis ofiţeri în garnizoanele din Transilvania şi Banat, pentru a sprijini Gărzile Naţionale locale”.
Tricolorul, semnul de recunoaştere
Aşa cum relevă actele din arhivele albaiuliene, stegarul Corneliu Raca, originar din părţile Orăştiei, „a conscris ofiţerii români aflători în Viena” şi a organizat transportul militarilor dinspre frontul italian către ţară. Secretarul acestui Senat, preotul militar George Oprean, descrie modul de primire a soldaţilor români, în gările austriece de pe traseu: „Erau trimişi ofiţeri şi subofiţeri, care purtau un steguleţ tricolor, aveau la ei «Apeluri» de-ale noastre şi gazeta «Timpul Nou». Aceştia, în diferite gări mai mari, se furişau printre soldaţii noştri, cărora le spuneau cu grai viu,… ca să vadă timpurile schimbate şi că, în Viena, să se dea jos spre concentrare în armata română… Ziua şi noaptea, îi duceam în cazarma noastră, unde le predicam şi îi organizam ”.
În urma tratativelor purtate de o delegaţie română, formată din căpitanul Traian Popa, locotenentul Iuliu Maniu şi profesorul Isopescu Grecul, cu ministrul de război austriac, s-a obţinut ca sediu de încartiruire temporară a soldaţilor ardeleni principala clădire militară a metropolei – „Ferdinand Kaserne”.
Soldatul hunedorean, „sectorist” pe străzile Vienei
Datorită anarhiei ce domnea în Viena, aceşti hunedoreni au asigurat restabilirea ordinii publice în „oraşul împăratului”. În „Memoriile” sale, medicul militar orăştian, dr. Emil Colbazi, prezintă preţioase detalii asupra acestei importante misiuni: „Regimentul nostru a fost singura unitate care a asigurat gărzile de ordine, necesare în diferitele locuri şi instituţii, fapt care a făcut ca autorităţile şi populaţia vieneză să ne fie recunoscătoare”.
Un punct major din istoria armatei române transilvănene s-a petrecut, la Viena, în ziua de 2 noiembrie 1918, când s-a format prima unitate de militari români din fosta armată imperială, organizată în spiritul naţional, sub drapelul tricolor. Nucleul de bază al acestei formaţiuni militare l-a reprezentat vechiul Regiment nr. 64 Orăştie. Senatul Militar îl numea comandant al hunedorenilor pe căpitanul Octavian Loichiţa.
Dezlegarea de jurământul austro-ungar
Deosebit de însufleţitoare a fost solemnitatea depunerii Jurământului militar şi sfinţirii steagului „Regimentului nr. 64 român”, desfăşurată în curtea cazărmii de protocol „Ferdinand” din Viena, la 17 noiembrie 1918. În prealabil, capelanul militar Iuliu Hossu, viitor episcop şi cardinal greco-catolic, i-a dezlegat pe hunedoreni de jurământul faţă de împăratul.
Către sfârşitul lunii noiembrie, când marea parte a soldaţilor se repatriaseră de pe fronturi, Senatul Militar din Viena şi-a considerat misiunea încheiată. Nou înfiinţatul Regiment românesc nr. 64 urma să intre în componenţa Armatei Române Regale, fiind transferat de la Viena la Orăştie şi încorporat în Regimentul nr. 92 Infanterie „Decebal”.
Rămâne, credem, edificator un episod din odiseea acestor înaintaşi ai noştri, supravieţuitori ai Marelui Război, peregrini prin cenuşa imperiilor aflaţi în drumul reîntoarcerii către patrie. Căpitanul Avram P. Todor, originar din Vaidei, comuna Romos, relatează în amintirile sale: „În seara de 30 noiembrie (1918 – n.n.), când am ajuns în Salzburg, am fost deplin lămuriţi. Ofiţerii şi subofiţerii români am fost adunaţi pe peron, în faţa sălilor de aşteptare, şi o delegaţie… ne-a informat că, a doua zi, la 1 Decembrie, la Alba-Iulia, Adunarea Naţională a românilor proclamă unirea cu România. Ştirea ne-a uluit! Era de necrezut. A urmat o izbucnire de bucurie, ne venea să plângem de fericire. Ştirea s-a aflat repede în vagoanele trupei şi ce-a urmat, nu se poate descrie!”
