Până să învăţăm noi cam ce înseamnă sloganul electoral al preşedintelui Iohannis „România lucrului bine făcut”, că din expunerea despre măreţele realizări la 100 de zile de guvernare nu prea am înţels care ar fi acele lucruri bine făcute, ne sar străinii în ajutor.
Şi nu Occidentul, aşa cum ne-am fi aşteptat, a sărit să ne tragă una după ceafă, aşa, nu tare, ci cu simpatie, în sens de „bravo, mă, aţi văzut că se poate?”. Ci o ţară pierdută în Africa Neagră, cu care nu vrem în ruptul capului, să ne asemuim. Sau o pomenim doar când vrem să spunem că totul este un dezastru. Ţara se numeşte Burkina Faso, care ne-a dat o ditamai castana în creştetul capului, ca să vedem ce înseamnă o răpire bine făcută.
Când am auzit ştirea care a făcut înconjurul lumii: „Un european a fost răpit sâmbătă de persoane înarmate de la o mină de mangan din Burkina Faso. El este Gherghuţ Lulian, cetăţean român şi francez. Se pare că a fost dus în Mali. Forţele speciale din Burkina Faso încearcă să-i localizeze pe răpitori”.
Asta cu localizatul şi cu forţele speciale mi-a plăcut grozav. Pentru că mi-am amintit de două întâmplări.
Una veche, de prin 1985. Eram tânăr reporter la „Agerpres”, agenţia naţională de presă în a cărei sarcină cădea şi redactarea ştirilor oficiale. În vizită la Ceauşescu venea Thomas Sankara, preşedintele, sau şeful de trib, cum vreţi să-i spuneţi, din Burkina Faso. Pentru că era foarte frig afară, am fost trimis eu ca să scriu reportajul sosirii. Prezenţa mea era oricum, pur formală, pentru că textul care era trimis către celelalte publicaţii din România şi străinătate, era redactat de o echipă de jurnalişti foarte bine testaţi. Dar protocolul prevedea să fie şi cineva de la „Agerpres”, aşa cum era echipă de la TVR şi de la „Sahia film”. În sala de protocol de la Otopeni era cald. Noi ne înghesuisem într-un colţ şi nu prea ne vena să mai ieşim afară, pe pistă. „Înaltul oaspete” a apărut la uşa avionului (i-l trimisese Ceauşescu pe al lui să-l preia dintr-o ţară mai civilizată, pentru că ţara lui Tomas Sankara nu avea avioane, probabil nici aeroporturi), a salutat cu mâna la caschetă şi aşa a înţepenit. Era îmbrăcat cu pantaloni militari de camuflaj şi o cămaşă tot militară, cu mânecă scurtă. Erau sub minus 20 de grade. Serviciile secrete burkinofasoeze, sau cum s-or fi numind ele, crezuseră că dacă este cald în Africa, cald e şi la Bucureşti. I-au cusut ai noştri la repezeală nişte haine în noapte aia. Apoi nu ştiau cum să mai scape de el, că nu se mai dădea dus, pentru că în timpul vizitei, frate-său îl făcuse ciorbă pe văru-său, sau invers, văru-său îl făcuse friptură pe frate-său, oricum, nu mai era Tomas al nostru şef de trib. Familia lui fusese gătită crocant şi servită la cantina săracilor.
Aşa că îmi închipui ce trupe speciale au în Burkina Faso şi cam ce tehnici de localizare a teroriştilor.
Cea de-a doua amintire este mai recentă. Cea cu răpirea din Irak, sau parodia pusă la cale de Băsescu, prin care s-au scurs din visteria statului câteva milioane de euro. Şi care trebuia să-i şi crească popularitatea fostului şef de stat.
Nu-mi iese din minte faza în care „răpiţii” stăteau în genunchi, iar în spate, pe perete, în loc de un drapel cu un citat din Coran, aşa cum se întâmplă de regulă, era o carpetă, un fel de „Răpirea din serai”. Atâta avuseseră oamenii în dotare, că nici teroriştii nu se scaldă în bani. Ca să nu mai amintesc de unul dintre teroriştii care îi păzea, îmbrăca în pantaloni de trening ponosiţi şi cu un cearşaf pe cap. Dacă-l vedeai în faţa bisericii, îi dădeai un bănuţ, fără să ţii seama de puşca pe care o ţinea mai mult decât stângaci în mână.
Acum, sesizaţi diferenţa? Între parodia lui Băsescu, cu pantaloni de trening şi carpete pe pereţi şi acum, pe vremea lui Iohannia? Răpire ca la carte, cu focuri de armă, un ostatec, românul nostru şi doi răniţi.
Adică, răpirea lucrului bine făcut. Nu fuşăraie, ca la Băsescu.
