Intrat definitiv între personajele cu grad înalt de generalitate din societatea românească, „cetățeanul tumentat” și-a extins capacitățile și exemplaritatea sa, pentru un anume soi de comportament politic, a devenit de nezdruncinat, dar s-a schimbat mult. Pornind de la simpaticul personaj care expunea, în fapt rafinat, derizoriul, neputințele, falsul, demagogia, manipularea și corupția sistemului politic românesc, totul cumulat în nedumerirea paralizantă „eu cu cine votez?”, „cetățeanul turmentat” de tip nou s-a coborât din subtil în grosier și vulgar, exprimând astăzi un personaj nu numai fluturând în haosul politic, ci angajat, minte și viscere, într-un asalt furibund a tot ce mișcă, cu nefericita inspirație de a alunga normalitatea, pentru a face loc debilității.
Astăzi, încărcat cu furie și ură de manipulări grosolane, „cetățeanul turmentat” este personaj anarhic, condamnând valoarea și rațiunea, doar din dorința de a nimici. Exemplul de ultimă oră este prilejuit de condamnarea lui Dan Voiculescu, unul dintre cele mai sinistre personaje care au tras căruța cutumelor comuniste până în secolul XXI românesc. „Cetățeanul turmentat” vociferează strident împotriva „ticăloșiei legii și a celor care o servesc”: „cum a putut justiția să condamne un așa mare om, mare caracter, onorabil personaj?”.
Dar acest asalt al „cetățeanului turmentat” nu debutează cu cazul Voiculescu. El și-a lansat viscerele împotriva statului și justiției și când a fost condamnat Năstase, și când a fost condamnat „îngerașul” Becali, și când i s-a luat pompa de mizerie din mâini lui Dan Diaconescu. Noul „cetățean turmentat” nu se mai caracterizează doar prin lipsa de opțiune sau înțelegere politică, nici prin starea bachică perpetuă. El este anarhistul ce înjură valoarea și laudă șmecheria și infracționalitatea. În mod inconștient, el dă suport de masă celor care îl fură, care îl țin în mizerie, care devalizează statul român, care mânjesc politica și administrația.
Marea dramă a acestui „cetățean turmentat” este că furia sa vine din imposibilitatea de a fura el însuși, dintr-o invidie refulată față de cei „care se descurcă”, față de cei care pot băga mâna în averea publică și se pot căpătui fără muncă. Vine de-acolo și, într-o alergare circulară, tot acolo ajunge.
