Nu-mi este niciodată la îndemână să mă urc în cârca unor colegi de breaslă. Nu se face. Dar există situații excepționale în care, oricât de bun ai fi la suflet, e nevoie să faci muncă de vidanjor, din respect pentru această frumoasă meserie de jurnalist, care nu trebuie piratată de neica-nimeni.
De ceva vreme, un omuleț cu pretenții de jurnalist, dar care practică de mulți ani metoda „capra podului”, adică stă cu mâna întinsă – ca boschetarii din fața catedralelor, doar că o face prin cabinete de partid – la marile slujbe, nu are altă treabă decât să sară la gâtul meu și al colegilor mei de redacție, din simplul motiv că îi deranjăm, prin anchetele noastre, pe finanțatorii săi, de la „corifeii” politicii hunedorene Dorin Gligor și Laurențiu Nistor, către prefect și ceva primari răsăriți. Sărind cu totul din meseria de jurnalist, individul căruia îi place să creadă că face baia săptămânală în Hunedoara liberă, hăulind, a devenit o portavoce a politicienilor obișnuiți să își plătească demagogia pusă pe text de presă.
N-are el treabă cu meseria, cu adevărul, cu faptele. Pur și simplu redă, ca un reportofon ciobit, vorbele celor care îi dau pită neagră spre tuciuriu. Marea problemă este că nu aduce argumente care să îl exonereze de mojicia atacurilor împotriva noastră, ci doar ciugulește vorbe acre de la stăpâni.
Ceea ce nu scrie distinsul mercenar de birou de partid este adevărul despre el însuși. Nu scrie că, dacă ar fi fost mai inteligent, ar fi intrat în literatura mare, nu ca „Slugă la doi stăpâni”, ci ca „Slugă la orice stăpân, cât de mic ar fi el”. Nu scrie distinsul mercenar de cafenea faptul că i-a „bărbierit” (ca să nu folosesc un limbaj murdar, n.n.) pe absolut toți patronii la care a lucrat și de la care a plecat inclusiv în postura șutului în poponeață. De fiecare dată când a părăsit un loc de muncă, unde a fost hrănit domnește, distinsul mercenar și-a bălăcărit foștii colegi și foștii patroni.
Acum, alungat de prin toate redacțiile, adăpostindu-se sub pulpana unor politicieni veroși, a renunțat la jurnalistică și a devenit un delator ordinar, pupând fețe de politicieni pe care, nu cu mult timp în urmă, le scuipa – ceea ce dovedește și calitatea delatorului și cea a politicienilor cu fața vag ștearsă. Stă ca măgarul lui Buridan în fața latrinelor politice, cu diferența că tot intră în ele (despre latrine este vorba, n.n.). Sper să nu aibă și soarta patrupedului de legendă.
Este prima și ultima oară când scriu despre un astfel de nevertebrat, care nu are ce căuta în breasla jurnaliștilor. Un sfat bun: dacă vă sună soneria la ușă, întrebați cine este și vi se răspunde Bogdan Hăulică, gândiți-vă de două-trei ori, bine, dacă deschideți sau nu ușa.
