Sunt rare ocaziile – cred că am tot repetat acest lucru, dar nu mă pot abţine! – care îmi aduc aminte integral că relaţia de comunicare socială poate avea şi dimensiunea corectă, plină, care îţi îmbunătăţeşte argumentaţia şi limbajul, care te face, s-o spunem drept, să îţi redobândeşti respectul faţă de cei din jur şi, mai ales, faţă de tine însuţi. Rare, rare, dar mai apar, din fericire.
Una dintre ele a fost miercuri dimineaţă, când am participat la „Sfatul jurnaliştilor”, un soi de schimb liber de idei organizat, deja tradiţional, de Carpatcement, respectiv cunoscuta fabrică de ciment de la Chişcădaga. O discuţie interesantă, în care cei de la companie au dorit să afle care este pulsul comunităţii locale – cu totul în afara ideii de promovare, de publicitate -, o încercare de a trezi interesul pentru definirea de priorităţi în societatea locală hunedoreană, priorităţi care vin, de altfel, din mari priorităţi ce au însemnătate oriunde în lumea asta: educaţie, sănătate, muncă decentă, mediu, justiţie, echilibru etc.
Nu o să intru în detaliile discuţiilor, aşezate şi constructive, ci voi vorbi despre altceva: despre felul în care înţelegem să ne lămurim atunci când trebuie rezolvate probleme, în ordinea priorităţilor. Or, discuţia de miercuri, mi-a reamintit cât de mult, cât de grav şi cât de păgubos NU se analizează problemele în societatea românească, cu aplicaţie încă mai aspră în societatea hunedoreană.
Urmăresc de foarte mulţi ani, de exemplu, modul în care, şi la nivel naţional, şi la nivel local, se iau deciziile şi se propun proiectele. În majoritatea cazurilor, un grup restrâns de persoane, eterogen mai ales ca profesionalism – de la analfabeţi, la oameni cu carte -, decide ce şi cum să se facă. Numai că, de fiecare dată, primează interese personale, de promovare a imaginii unui primar, de câştigarea a unor şpăgi serioase, de cultivat ceva relaţii. Astfel încât – priviţi bine marile municipii hunedorene – se aruncă bani mulţi pe proiecte care sunt, în cele mai multe cazuri, pe ultimele locuri în priorităţile comunităţii. Nu reparăm o mie de alei, în şase cartiere, ci, din aceiaşi bani, punem plăci de piatră pe câteva sute de metri pătraţi de zonă centrală: şase cartiere vor rămâne înglodate în noroi, iar buricul târgului va sclipi, ieşit dintr-o minte de paiaţă, aproape degeaba.
Şi la nivelul guvernării este la fel: nu consolidăm economia prin investiţii, ci facem bani din demolare, fără să ne gândim la viitor.
Toate acestea sunt rodul lipsei de comunicare cinstită, acea comunicare în care participanţii au ţinte comune şi interesul este al comunităţii. Numai că politicienii noştri au învăţat că nu se poate face avere din patriotism, fie el naţional sau local, ci tocmai din desfiinţarea dialogului şi promovarea pumnului în gură. Poate tocmai de aceea nu le trebuie un sistem de educaţie serios: i-ar înţelege oamenii şi i-ar alunga la pubela istoriei. Poate că ar trebui noi, cei care înţelegem ce se întâmplă, să lăsăm sila de politică deoparte şi să căutăm să comunicăm până ne iese o viaţă mai bună.
