Rovana Plumb, un pic șefă PSD acum, îl semi-regretă public pe Ponta retras post-Dubai-Istanbul, Liviu Dragnea regretă tristețea scaunului de sub Rovana, Iliescu regretă că nu mai este tânăr și numărul de mineri în funcție este redus către zero, Angela Merkel regretă că grecii sunt prea încăpățânați pentru Aufklärung (luminare, in extenso) în varianta Germania egal UE, iar Papa Francisc merge în SUA, acolo unde este privit ca un comunist înrăit, pentru că a criticat dur întregul sistem capitalist și și-a păstrat suvenirul cu crucea pe seceră și ciocan. Unde se duce lumea asta?!
Legătura între toate lucrurile spuse mai sus – o șarjă de relaxare – este în ideea că cea mai bună șansă de supraviețuire o ai dacă îți pui din ce în ce mai puține întrebări, dacă reușești să te obișnuiești neînțelegând mare lucru din lumea asta.
Totuși, puțin masochiști, lăsând fatalismul neînțelegerii lumii pe altă zi, ar trebui să ne întrebăm ce ne așteaptă începând din toamnă, în condițiile în care Victor Ponta a deschis cutia Pandorei ascunsă în sânul coaliției aflată la putere, punându-și palma politică în poponeață, dar încercând să mai reziste cu ea amorțită, așa, pe pielea neagră a fotoliului de premier – și abia ce a scăpat cu piciorul.
Puterea politică în România, prin eliberarea energiilor doritoare de urcuș din PSD, intră în cea mai sensibilă criză de la destrămarea USL încoace. Faptul că PSD a creat, în ultimii ani, o obligativitate internă în a-l ține în palme pe imprevizibilul și neseriosul Ponta, indiferent de consecințele de imagine, se întoarce acum ca un bumerang neiertător.
Mai mult, radicalizarea taberelor interne, până acum ținute sub preșul politic, cu un Dragnea care deja nu mai are emoții în a stropi virulent înspre cei care nu-i plac, pregătindu-se de puci, cu o Rovana Plumb care este pusă să țină cald scaunul de președinte, în lipsa oricărei alte opțiuni mulțumitoare pentru toată lumea, cu debusolarea creată în organizațiile din teritoriu ale PSD, chiar acum, când trebuie reașezată armata activiștilor și structurilor ce se vor lansa în campaniile electorale, toate acestea lasă puterea politică în România pe mâini tremurânde, pe seama unui grup eterogen în care nimeni nu va dori să-și asume vreo responsabilitate certă.
Avantajul minimal al momentului ar putea fi acela că suntem în miez de vară, cu politică și instituții reduse la ralanti, astfel încât încă nu se simte cutremurul, fiind atenuat de gelatina fierbinte a sezonului. Doar că acest avantaj este iluzoriu, timpul care va trece în ritm de fierbințeală estivală mărind entropia și accentuând confuzia în ceea ce privește viitorul apropiat.
Pentru a păstra puterea ca până acum, PSD va fi nevoit, cu o viteză care să ne uimească, să își regăsească propriul schelet, aruncat de mai multă vreme într-o debara politică internă. Dacă nu va reuși acest lucru, pariul electoral social-democrat va fi unul pe supraviețuire, nu pe recâștigarea puterii… Vom trăi și vom vedea.
