O fată, poate încă fetiță, poate deja domnișorică, pe cât de frumoasă și deșteaptă, pe arât de iubită, nu doar de familia ei, a fost șocată când i-am spus, în urma unui schimb de cuvinte nu foarte elegant: Minți, ca o gazetă americană! Autentic ardelean ce mi-s, am reacționat și eu după vreun sfert de ceas: Ce m-o fi apucat? De unde expresia?! Și, dintr-o periferie de creier imbătrânit și… julit prin pietrișul unei vieți nu atât de lină ca apa lacului din Parcul Sebeșului copilăriei și adolescenței, a apărut amintirea… Pe când se dezvolta propaganda antiimperialistă și antiamericană, când la satația de radioficare a orașului ( nu toată lumea avea aparate de radio, doar foștii burgheji și asupritori, mari proprietari- în limbajul vremii și al… difuzorului din bucătărie; o cutie de lemn cu un buton de dat mai tare sau mai încet, abia mai târziu cutiile erau din ceva plastic gri) se auzea de câteva ori pe zi: Jos cu angloamericanii și englezii (uneori englejii)! Pe atunci încă mai pluteu și apoi cădeau parașute cu mici colete, lansate, conform celor auzite la difuzor, de avioane americane, care purtau diverse chestii ce produceau rele și chiar moartea, dacă, de pildă, obiectul era un stilou, obiect râvnit, care la prima atingere exploda și și-ți scotea ochii. Dar mai adesea lansau, se povestea la difuzor, manifeste cu texte împotriva noii orânduiri popular-democratice ce se construia în RPR. Iar vorbitorul de la difuzor făcea și un fel de revista presei, spunând ce scriu gazetele americane despre noi și prietenia cu URSS, neomițând să repete că gazetele ameicane mint cu nerușinare. De aici, adulții, inclusiv tata, Doamne odihnește-l!, mai glumind, mai serios, ori speriați, ori bănuitori, repetau când aveau dispute: Minți ca gazetele americane! Și, zilele trecute, expresia demult uitată s-a abătut aproape inconștient asupra unei ființe iubite. Însă chestia cu parașutele nu-i doar fantezie auzită la difuzorul din bucătărie. Chiar eu, în zburdălnicia pe câmpul și dealul din capătul Căii Viilor, dincolo de Secaș, am găsit pe deal, în „viile românilor” ( versantul cu cea mai bună expunere la soare era ocupat de „viile sașilor”) o parașută, matrialul adică, ceva foarte fin și rezistent, de culoare bej, cafea cu lapte cum zicea croitoreasa, în niște forme geometrice exacte. Niciodată nu am aflat ce a adus acea parașută la Sebeș, dar mama a purtat cea mai frumoasă fustă plisată, elegantă, cu pliuri care rămâneau și după spălare…
Acum, îmi dau seama, dar nu de ieri-de azi, ci de vreo cinczeci de ani, că gazetele alea americane nu mințeau atunci mai mult decât gazetele noastre de-atunci și de-acum. Dimpotrivă, ele atrăgeau de-atunci atenția asupra a ceea ce s-a întâmplat cu mult mai târziu, poate chiar prea târziu pentru noi, cei ce căutam stilouri căzute din cer cu parașutele americane. Le-am găsit mai târziu pe cele chinezești, apoi chiar americane, dar și noi am început să mințim tot mai mult. Iar azi ziarele românești, dacă nu prea mai există iar care mai sunt de-abia răsuflă- se cheamă că au mințit mai mult și mai jegos decât gazetele americane. E drept, mai sunt gazete americane care nu scriu mereu adevăruri despre noi, ci multe minciuni. Dar au scuza că jurnaliștii care mint în gazetele americane sunt de obicei români! Că minciuna ne e mit fondator!