Când moare un om- indiferent care, cine a fost și ce a făcut în viața ce i s-a sfârșit- în sufletele și-n inimile celor care l-au iubit rămâne un gol, unul adânc, negru și parcă niciodată sfârșit… Când moare un scriitor, un poet, un om de cultură sentimentele celor rămași, nu neapărat apropiați prin rudenie, celor care l-au cunoscut, i-au fost poate prieteni, poate doar admiratori, uneori în preajmă și contemporani la lucrul făcut cu creionul, cu stiloul ori cu pixul și l-au condus pe ultimul drum, sentimentele lor iau forme care nu exprimă doar regrete și durere. Iau, poate, forma nedefinită încă a rostului vieții și trecerii prin viață ale unui creator de frumos. Iar Gligor Hașa a fost nu doar un creator de frumos în proza sa bogată, lăsată drept învățătură și istorie unor generații de elevi, azi maturi onorabili ai fostului profesor cu vocație apostolică de Limba Română și Literatură… A fost și poetul care ne-a lăsat o carte de poezie predestinat intitulată „Să mor de dor…” Grig, prietenul de-o viață, cum îmi scria în dedicația pe cartea citată, a trăit peste 82 de ani, ca să sfârșească cu nesfârșitul său DOR- cuvânt inexistent în altă limbă pe acest pământ. Să mor de dor, Mărite, eu aș vrea/ De dorul, dor de țară, de România mea;/ Să mă usuc, ca florile în glastră,/ Pe un pridvor de culă, în Țara Românească… Poate că niciodată dorul românilor de țara lor nu a fost mai greu de dus, de purtat și de dureros ca-n vremurile-n care românii se îndepărtează atât de mult de glia lor, de pământul lor! Dar la ceas de doliu, nu facem politică, ci vrem doar să-l înțelgem pe poetul Gligor Hașa. Pe prietenul Grig, pe copilul din Tău-l Secașului, apa copilăriei noastre, curgând dinspre podișul Secașelor până-n Sebeș, bătând de multe ori pe jos, cu piciorul, cărarea de el știută până la Blaj, la Mica noastră Romă, ca să-și lumineze mintea, pentru a putea, la rândul său, a lumina alte minți.
Din scrierile sale, poetice sau proze, debordează o sinceritate, poate uneori supărătoare, dar întotdeauna dezvelind adevărul vieții. Și al morții, cum vedem aici: Mi-ai rânduit, Mărite, tot răul de pe lume/ Să sufăr în tăcere, nimic să nu pot spune/ Încrâncenat și singur, îngândurat și trist… Versuri în care respiră nemulțumirea celui care o viață întreagă a dăruit altora tot sufletul său plin de iubire de neam și de strămoși, dar nemulțumit de cei care nu ard ca el, simțindu-se astfel îngândurat, trist și singur…
Cam cum s-a dus dintre noi… Dar noi suntem mai singuri, fără Gligor Hașa… Dumnezeu să te odihnească, prieten de-o viață! Ne-om întâlni și-om mai vedea….
