Cuvinte Libere. ZIARISTUL DE PROVINICIE (Declarație pe proprie răspundere)

A discuta azi despre condiția ziaristului în general și, cu atât mai puțin, despre cea a jurnalistului de provincie, local, periferic într-un fel, pare a bate apa-n piuă. Și, totuși, îmi asum riscul de a scrie… pe pereți. Chiar dacă în timpurile când mor ziare scrierea pe… pereți devine modă și se îngroașă continuu. Atât ca tușă, când vorbim de graffiti, cât, mai cu seamă când pereții – walls – facebook-ului cuprind, înghit media colectivităților și lumii. Și, recunosc din capul locului că în tinerețe, la începuturile carierei, condiția de ziarist de provincie, regional adică, apoi județean nu mi se părea o îndeletnicire oarecare, minoră, neînsemnată. Dimpotrivă! Alimentându-mi orgoliul, că, în fond, eram doar vreo 45 de ziariști în redacție, pe timpul regiunilor, mai târziu, în județ, doar vreo 25, însemna că nu oricine poate fi ziarist. Și nici nu era! Îndeosebi după anii 70, când și absolvenții de IP 3 (institut pedagogic de trei ani, cum sunt azi cam prea multe facultăți) erau încadrați doar ca absolvenți cu studii medii. Și, ca atare, cu un salariu mai mic. Și cu opreliști pe scara ierarhiei profesionale. Adică trecerea de la reporter la redactor I și II, apoi la redactor principal, după o vechime de 9 ani, condiție care îți asigura accesul inclusiv la șefia redacției, devenea și mai dificilă decât a unui absolvent cu 5 ani de facultate și diplomă de licență.
Contactele – cvasi-săptămânale, dacă nu și mai dese, cu ziariști din presa centrală – ale unui cronicar de sport „de provincie” cu două echipe în prima divizie și vreo 4-5 în B, 10-12 în C, legarea unor amiciții, prietenii chiar, unele strânse și fericite, cu marii cronicari, precum Ioan Chirilă, nea Mache Eftimescu, Aurel C. Neagu, Ion Cupen, Cristian Mantu, Costică Alexe, Ovidiu Ioanițoaia, M. M. Ionescu, Gică Mitroi, Vasile Căbulea. Și lista ar putea continua cu galeria de crainici radio, începând cu Ion Ghițulescu și Nicolae Secoșan și terminând cu Ilie Dobre, visul urât al lui nea Ion Ghițulescu… Și mă simțeam mai bogat decât ei, decât majoritatea lor, care nu aveau posibilitatea să vadă toate echipele din primul eșalon de câte două ori într-un campionat. Pentru că acea dezvoltare fotbalistică a județului dădea putere și conducerii acestuia să obțină o programare care să nu suprapună meciurile Corvinului și ale Jiului în aceeași etapă pe teren propriu. Tocmai acest fapt mi-a fost argument când, mai glumind, le replicam colegilor veniți de la București că pentru ei nu există decât Steaua, Dinamo, Rapidul, Sportul Studențesc și/ sau Progresul, și că ei sunt mai provinciali decât noi, localnicii, Capitala fiind singura Românie pentru ei! Până când, sub strălucirea Corvinului și… condeiului lui nea Vanea Chirilă, sub apetența TVR și a lui Dumitru Graur pentru transmisii în direct de la stadionul hunedorean, cererea de bilete la trenurile-accelerat de noapte spre Hunedoara (atunci erau!) creștea, iar locurile la masa presei deveneau tot mai înghesuite… Învățau că în campionat nu jucau numai echipele bucureștene!
… O vreme se lăsa impresia, dacă nu era chiar o realitate că presa locală, ziarul județean adică, și cele câteva municipale- Informația Bucureștiului, Steagul roșu Petroșani ș.a.-, au o căutare mai mare, ba chiar și credibilitae sporită față de ziarele centrale. Iar ziariștii locali se bucurau de respect și chiar o anume notorietate (bineînțeles nu și atunci când unii, puțini, rari… reușeau să se compromită și să aducă prejudicii morale ziarului, redacției în ansamblu). Iar o călătorie în Franța mi-a confirmat că acolo ziarele de provincie erau mai căutate, mai citite decât cele centrale, despre care în general se spunea că sunt școli de presă. Ne bucuram și noi aici, acasă de o astfel de notorietate atât prin tirajele consistente în raport cu populația, cât mai ales prin retururile aproape de zero, ceea ce asigura salariile și cheltuilile cu hârtia și tiparul, aducând și un oarecât profit, chiar fără rubrici de publicitate (care astăzi doar ele mențin la linia de plutire aproape toate publicațiile).
… O vreme, imediat după 1990, se spunea că presa e o putere. Ba chiar a patra în stat. Cam lozincard, dar, o scurtă vreme presa a avut oarece putere. Cât a durat setea populației de presă liberă. Care sete se stingea pe măsură ce creștea… foamea de averi a făcătorilor de presă. Televiziunile apăreau ca ciupercile, iar azi sunt foarte toxice – ciuperci bolunde! Ca și ziarele, dealtfel. Atâta, că astea mor pe capete, tocmai din cauză că editorii, directorii de mari companii media deveneau tot mai flămânzi. Mai lacomi, dedulciți la profit, trai bun și lux. Și pot să spun, cu probitate, că atât de râvnita și, la un moment dat, nesperata mea șansă de a lucra în… presa liberă nu este ceea ce așteptam! Nu este o satisfacție la fel de mare și dorită cât de mari sunt dezamăgirea și durerea provocate de starea cvasi-jenantă a așa-zisei prese libere. Și nu o să caut cauze și motive, explicații și scuze pentru care jurnalismul actual nu mai este credibil. Dimpotrivă, este compromis.
Ziarele singurului partid de-atunci, toxice în privința democrației, erau mult mai generoase privind învățământul, educația, cultura și creația artistică, rezolvarea solicitărilor cetățenești, criticarea stărilor de lucruri neconforme legilor și normelor morale. Presa aparținând actualelor partide, pe față sau sub paravane de fum, sunt toxice în toate privințele! Inclusiv pentru democrație! Democrație redusă la lupta pentru putere și voturi! Presa- nici măcar… câine de pază al democrației nu mai este! Doar un cățeluș alintat și dresat să ridice lăbuțele, să facă frumos în fața stăpânului, pentru bombonica rozalie…
Problema nu e ziaristul de provincie! Ci starea de moravuri ușoare a jurnalismului! Campania electorală pentru primar al Devei va confirma o dată în plus…