Se împlinesc peste câteva zile 95 de ani. Iar se vom spune ce tare ne mândrim că suntem români. Iar se umflă pieptul de patrioți ce ne aflăm. Declarativ, desigur. Oricum, constat că am ajuns să nu ne mai placă nimic, să nu mai credem în nimic. Totul s-a transformat într-o văicăreală generală. E drept, nu prea avem motive de exaltare în România aceasta a noastră, călcată adesea în picioare, umilită, murdărită, păcălită, siluită, otrăvită ș.a.m.d. Totuși, țara nu trebuie confundată cu regimul ei politic și, uneori, nici chiar cu cei care o populează. Mă întreb adesea ce este pentru mine România? Cum aș putea s-o descriu, așa încât oricine din lumea aceasta să înțeleagă exact ce doresc să transmit, ce simt? Și niciodată nu am reușit, oricât am încercat! Mă enervează mult atunci când ne umilim în fața oricui și ne ponegrim țara, doar pentru că siliți de împrejurări unii dintre noi au fost nevoiți să plece aiurea în lume ca să își câștige bucata de pâine. Nu e țara de vină pentru asta!
Mă deranjează că uităm atât de ușor, că ne vindem ieftin și apoi doar înjurăm. Mă scoate din minți atitudinea mioritică în fața oricărei probleme și, mai ales, lipsa de acțiune!
De Ziua României nu sunt nici mândră, nu mă consider nici norocoasă. De Ziua României vreau să vă spun că poate ar trebui să învățăm să ne bucurăm și, de ce nu?, să mulțumim lui Dumnezeu sau cui vreți că suntem vii, că avem o țară minunată, pe care ar fi timpul să învățăm s-o prețuim! Nici măcar nu e nevoie de politicieni pentru asta…
De Ziua României ar fi poate indicat să ne întrebăm ce facem noi pentru țară, nu ce face țara pentru noi…
De Ziua României ar fi vremea să înțelegem că țara e în fiecare dintre noi, oriunde și cât de departe ne-am afla. De fapt, patria e inima oricăruia dintre noi. Cei care au fost nevoiți s-o părăsească dintr-un motiv sau altul știu bine ce spun.
De Ziua României consider că nu ar fi atât de greu să rostim – Te iubesc, țara mea! Îți mulțumesc că Dumnezeu a făcut să mă nasc aici!
