Vor fi, fără discuţie, destui care vor sări în sus, indignaţi până la pierderea respiraţiei şi creşterea „grand tensionului”, împuşcaţi în naţionalismul lor de paradă, de ce am să spun în continuare. Dar este părerea mea şi mi-am câştigat la Revoluţie, printre gloanţe, dreptul să o spun, atunci când am participat la facerea primului ziar liber din România postdecembristă. Şi nu am de gând să mă cenzurez de dragul unor indignaţi, de cele mai multe ori profitori patriotici, care în acele zile tulburi şi periculoase stăteau pe sub paturi.
Vreau să lămuresc din capul locului şi faptul că nu sunt deloc fan Silviu Brucan. Dimpotrivă.
Iată despre ce este vorba.
Zilele astea, am remarcat că încă nu ne-am maturizat din punct de vedere al conştiinţei sociale. Că suntem încă o turmă de copii, cei mai mulţi dintre noi de bună credinţă, care nu suntem încă în stare să discernem binele de rău. Drept dovadă, modul cum am votat de 25 de ani încoace. Şi nu mă refer la pomenile electorale. Pentru că majoritatea românilor nu au votat cu un candidat sau altul pentru că au primit o căldare, un litru de ulei sau un pui congelat. Au votat din convingere. Nenorocitrea este că această convingere şi-au format-o pe baze nesănătoase. Pe minciună. Şi nu mă refer aici la minciunile electorale, cu care ne-am obişnuit deja şi care sunt un lucru aproape firesc. Ci la ceva cu mult mai grav.
Mă refer la diversiune. Cea care poate deturna întreg sensul unor alegeri, chiar dacă oamenii sunt convinşi că au votat liber. Mă refer la manipulare. Manipulare în masă. Şi cred că, deocamdată, nu avem încă maturitatea de a discerne şi de a nu cădea în astfel de capcane diabolice, altminteri foarte bine ticluite de superprofesionişti.
Vă mai amintiţi de realegerea lui Ion Iliescu? S-a manipulat în aşa fel încât a ajuns în finală cu Corneliu Vadim Tudor. Nu spun că Iliescu nu avea adepţi la acea vreme. Dar diversiunea a scos din casă şi i-a făcut să alerge la urne ca să-l voteze, chiar şi pe cei mai înrăiţi opozanţi ai social-democratului. Şi-ar fi închipuit cineva pe Ana Blandiana, Doina Cornea, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu ori pe seniorii ţărănişti, sculându-se de dimineaţă şi grăbind să-l voteze pe Iliescu? Ei bine, „Diversiunea Vadim” a transformat această imposibilitate în realitate.
Acum, în aceste vremuri, cred că suntem victimele mult mai subtilei „Diversiuni Băsescu”.
Ea speculează, în afară de naivitatea noastră, şocul, hai să-l numim post-traumatic al lui Băsescu. Acela de a fi pierdut total puterea pe care şi-a dorit-o cu atâta cupiditate. Eforturile sale de a nu deveni un om de rând.
Vă propun să încercăm să demontăm împreună acest mecanism.
„Diversiunea Băsescu” a pornit cu aproximativ un an de zile în urmă, când încă personajul se mai afla la Cotroceni. S-a speculat aviditatea de putere a lui Băsescu şi disperarea lui că nu o va mai avea. Această disperare l-a făcut pe Băsescu să comită o serie de gesturi necugetate, numai bune de servit marelui public spre analiză şi dezbatere. De dimineaţa până seara, ecranele televizoarelor erau pline de Băsescu. Iar atunci când se mai abţinea de la gesturi necugetate, se plusa cu arestarea lui frate-său pentru a fi ţinut în priză. Astfel, prin această diversiune, toată lumea nu a avut ochi decât pentru Băsescu. Şi nimeni nu a băgat de seamă că de fapt se vorbea despre un expirat, un mort politic. Tot dezbătând gesturile de retard teribilist ale lui Băsescu, am pierdut din vedere că de fapt nu mai avea de stat decât câteva luni la Cotroceni. După care pleca definitiv.
Care a fost scopul acestei diversiuni?. Distragerea atenţiei opiniei publice de la adevărata problemă, care ar fi trebuit să sune aşa: „Cine va fi noul preşedinte al României?” Eu cred că diversiunea şi-a atins din plin scopul, pentru că, luându-ne ochii de pe Băsescu abia cu câteva zile înainte de alegeri, ne-am trezit cu doi candidaţi, vai de mama lor. După părerea mea, nici Victor Ponta, nici Klaus Iohannis, nu au faţă de preşedinte. Aţi mai pomenit o campanie electorală în care cei doi candidaţi din finală să nu se confrunte decât de două ori? Şi atunci întâlnindu-se întâmplător? Dacă ar fi fost o campanie normală, cu candidaţii la vedere şi ochii opiniei publice pe ei, poate că, aşa imaturi cum suntem, ne-am fi dat seama că niciunul dintre candidaţi nu merită să fie preşedinte. Şi poate că partidele care îi susţineau ar fi cătat alţi oameni, mai capabili.
Din nefericire, suntem în continuare victimele aceleaşi „Diversiuni Băsescu”, fără să ne fi revenit. Băsescu, deşi nu mai este nimic din punct de vedere politic, membru al unui partid care nu există în nici un fel de calcule, continuă totuşi să fie foarte prezent în atenţia opiniei publice. Cu scandalul caselor în care tot nu vrea să stea, cu mutarea la Scroviştea, cu vizita privată la Chişinău, şi, mai nou, cu apărarea disperată a Elenei Udrea şi aberaţiile rostite despre Justiţia pe care cu trei luni în urmă o lăuda şi spunea că este creaţia lui.
Căzuţi în această diversiune, am uitat iar de subiectul pricipal. Care este Klaus Iohannis. Care în cele 100 de zile de guvernare, a realizat… două concedii. De ce m-ar interesa pe mine vizita privată la Chişinău a lui Băsescu, şi nu vizita privată la Miami a lui Johannis. Care a stat la o persoană particulară.
Aşa că ar cam trebui să renunţăm la Băsescu, că are drumul lui, care cred că duce drept spre puşcărie şi să ne ocupăm de prezent, adică de ce ne doare.
Că Ponta ar reduce TVA, dar nu prea ştie cum, iar Johannis este în concediu.
