Începând cu 1990, din ce în ce mai mulți români au ales să plece, temporar sau definitiv, cât au văzut cu doi ochi. Cu viză, obținută cum au putut, ascunși în cutiile tiriștilor, sub trenuri sau cine mai știe cum, oamenii și-au luat lumea în cap. Uneori motivele au fost chiar pur economice, pentru alții poate spiritul de aventură ș.a.m.d. Nu zice nimeni că nu au fost și din aceia de ne/se fac de râs, dar chiar nu cred că acest lucru ține de opțiunea fiecăruia.
Din păcate, la aproape 24 de ani de la Revoluție, oamenii tot pleacă. Zi de zi, mai aflu că un cunoscut s-a stabilit în afara României. În mod poate surprinzător, niciunul dintre cei pe care îi cunosc și au decis să plece din țară în ultima perioadă nu avea probleme financiare. Toți aveau o locuință sau își puteau permite să își închirieze una, nu se puteau plânge în privința slujbelor. Practic, erau oameni așezați. Și totuși, de ce au ales să plece?! Unii mi-au spus că, deși sunt conștienți că vor presta munci inferioare pregătirii lor, nu mai suportă România, pe politicienii ei, indiferent cum se numesc și din ce partid fac parte. Mai grav, afirmau că nu își mai suportă concetățenii. Unul chiar zicea că în momentul în care se uită la fețele oamenilor își vede parcă propria neputință. Alții au spus că fac pasul pentru copiii lor sau că, pur și simplu, au obosit să mai lupte. Aveau dreptate fiecare. România de astăzi, de fapt de aproape 24 de ani, nu ne mai oferă decât multă frustrare. Suntem prea nefericiți și mult prea apăsați de grija zilei de mâine. Ce motive ar mai avea să rămână? Pe dumneavoastră ce vă determină să stați în România? M-am întrebat adesea de ce nu am plecat sau nu mă gândesc s-o fac și am găsit un răspuns. Mi-e cam rușine să-l mărturisesc, pentru că astăzi a devenit penibil să spui că-ți iubești țara. Eu chiar o iubesc și o declar adesea roșind. Chiar zilele trecute un prieten mi-a spus după ce mi-am declarat iar dragostea față de România – “Iubire de țară, iubire de țară, dar până când?”. Cam greu de dat un răspuns…
