Ce fascinantă trebuie să fi fost Hunedoara în urmă cu 50 – 60 de ani, cea oglindită acum în imaginile vechi, câte au mai rămas păstrate prin arhive aproape uitate, Hunedoara muncitorească, descrisă cu entuziasmul necesar al acelor vremuri în care oraşul era forţat să treacă „la un alt nivel”.
Am răsfoit câteva pagini despre Hunedoara anilor 1950, cea în care uzinele se transformau abrupt în combinat, iar locul şi oamenii deveniseră un motor gigantic, turat la maxim, nu ştiu dacă spre îndeplinirea primului plan cincinal sovietic sau pur şi simplu ca o demonstraţie de forţă a noului regim.
În anii de sfârşit ai unui deceniu întunecat, în care ţara fusese sfâşiată de război şi de foamete, în care elitele sfârşeau în închisori sau erau alungate în afara noii societăţi, în care sărăcia, morţii şi schilodiţii războaielor pierdute păreau să facă insuportabilă viaţa celor rămaşi, câteva descrieri ale oraşului de atunci te fac să te întrebi: „a fost totul real?”.
Iată câteva rânduri scrise în acele vremuri, de istoricul Octavian Floca: „Hunedoara zilelor noastre apare sub forma peisagistică a unui oraş şantier. Oriunde arunci privirea, în orice direcţie te mişti, în zi sau în noapte, totul freamătă de ritmul unei activităţi însufleţite şi neîntrerupte. De la periferia oraşului,până în inima cetăţii oţelului, străbaţi cu greu printre coloanele nesfârşite de maşini. Gonesc trenuri, urcă şi coboară ascensoare, iar în înălţimi, pe funiculare, aleargă una după alta „coşărei”, încărcate cu minereu de la Teliuc, pentru a potoli foamea nesăţioaselor furnale. La cocserie, cărbunele aprins năvăleşte prin zeci de guri şi se încarcă în vagoane. Noaptea, când toate aceste guri de foc se deschid, cerul se luminează împrejur şi îţi pare că e răsărit de soare. Oraşul adormit străluceşte de văpaia cuptoarelor”, scria Octavian Floca în 1957.
De atunci faţa Hunedoarei s-a schimbat total şi ajungi să te întrebi dacă am fost atât de răi încât să facem să se năruie totul în jurul nostru sau poate toate acele mega-realizări comuniste, prăbuşite acum, nu au fost decât înşelătorii. Oricare ar fi realitatea, înaintaşii noştri par să fi trudit degeaba în atmosfera aceea a oraşelor-şantier.
