Zilele trecute am ajuns pe vechea platformă industrială din Hunedoara, cea care va fi ecologizată, bineînţeles, dacă vă vine să credeţi aşa ceva. Am căutat oameni care încă mai trăiesc din fier şi scoarţă, şi „culmea”, sunt o mulţime. Te uiţi la feţele lor aproape împietrite de necazurile îndelungate prin care au trecut şi te poţi întreba ce mai înseamnă ei pentru cei care conduc ţara, fac legi, reprezintă autoritatea publică etc. Mai nimic.
Mi-a atras atenţia unul dintre personajele întâlnite. Omul îşi scoase capul dintre mormanele de dărâmături, apoi ieşise cu totul la iveală, cu târnăcopul în braţe, de parcă ar fi fost un salvator descumpănit în urma unui cutremur. Pensionarul lăsat la vatră în anii de prăbuşire ai combinatului spărgea pietre în căutarea fierului vechi. A revenit în locurile în care mai demult îşi făcea de lucru cu oţelul scos din cuptoarele uzinelor metalurgice ca şi cum s-ar fi întors pentru a-şi revendica o comoară ascunsă cu mulţi ani în urmă. Dar, ironia sorţii, totul s-a transformat între timp într-o vale a plângerii, strămutată din basmul lui Petre Ispirescu. Povestea lui şi a multor astfel de oameni pe care i-am găsit, fie cocoţaţi printre ruine, fie pierduţi prin satele tot mai pustii ale Hunedoarei, mă face să mă întreb unde am fost cu toţii în ultimele decenii, de am permis să se ajungă la aşa drame.
Îmi vine să cred că în vremea asta ne-am uitat aproape cu toţii numai la televizor: la „Tânăr şi neliniştit”, la meciuri şi telenovele, apoi la spectacolele cu vedete şi apoi, din ce în ce mai mult, la talk-show-rile politice şi la ştirile comentate la nesfârşit de personaje ale căror calităţi ţin doar de a da bine pe sticlă. Între timp, dincolo de ferestrele caselor noastre, toate au început să scârţâie, să se gripeze, să se ruineze ori să dispară din ţară o dată cu mulţi dintre ai noştri. În locul golului rămas, abia am reuşit să cârpim câteva bucăţi de autostradă, câteva blocuri noi şi nişte afaceri mici sau mari (în cazul fericit), toate cu un viitor destul de incert. Ne trebuie mult să ne aducem ţara la normalitate, nici nu ştiu dacă mai are cine să o facă, dar cu optimismul care ne caracterizează (mai ales în anii electorali), eu zic că încă putem spera la mai bine.
