Suntem la o aruncătură de băţ de Roşia Montană şi totuşi cei mai mulţi dintre noi am rămas impasibili faţă de proiectul minier, în zilele în care câteva sute sau mii de bucureşteni se dădeau de ceasul morţii pe bulevardele Capitalei, de dragul salvării Roşiei Montane.
Nu ştiu de ce au făcut-o cu atâta înverşunare, pentru că sunt sigur că majoritatea dintre ei nu au fost vreodată în Apuseni şi poate nici nu vor ajunge acolo. Imaginea protestelor din Bucureşti mi se pare absurdă din acest punct de vedere: să ieşi pe străzi în Bucureşti, dornic să schimbi viaţa unei comunităţi dintr-un judeţ cu totul străin de tine, fără să cunoşti realităţile acestuia. În orice caz, fără să ştii mai bine decât oamenii rămaşi în zona minieră de ce au nevoie ei. Mi s-a părut exagerat protestul. Altfel l-aş fi privit dacă revoltele ar fi pornit din Alba, Hunedoara, Cluj. Noi suntem impasibili, poate şi firea noastră molcomă ne îndeamnă la a rămâne de-o parte, chiar dacă e vorba de comunitatea noastră.
Zilele trecute, un alt subiect de presă a trimis oamenii în stradă: tragedia copilului ucis de maidanezi. Una de şoc a revoltelor pe câini şi pe oameni nu s-a mai resimţit în Hunedoara, chiar dacă nici noi nu ne putem lăuda că avem soluţii pentru hoardele de patrupede vagaboante. Hingherii au făcut cât au putut şi ei, un pic de paradă printre blocuri, au cules nişte exemplare mai nehotărâte de „câini de masă”, le-au aruncat la coteţ şi ne-am liniştit cu toţii. Înainte ca Doamne fereşte, să protestăm, pro sau contra!
Adevărul e că nu aş ieşi în stradă nici pentru/contra maidanezi, nici pentru/contra Roşia Montană. Aş fi de acord însă cu cei care ar protesta, de exemplu, pentru Castelul Corvinilor. I-aş susţine sincer pe hunedorenii care ar veni în faţa castelului sau în centrul oraşului şi ar striga către autorităţi „faceţi ceva înainte ca acoperişul castelui să se prăbuşească peste noi” sau le-ar arăta obrazul celor care de ani buni se prefac doar că iau problemele comunităţii în serios.
