Mă neliniştesc de fiecare dată când sunt nevoit să ajung în faţa vreunui ghişeu cu funcţionari publici, în special la cele ale instituţiilor financiare.
Nu îmi place să stau la coadă şi probabil sunt anti-talent la contabilitate, dar cel mai supărător e că nu pricep rostul hârtiilor ştampilate şi răs-ştampilate pe care trebuie să le ducem, în calitatea noastră de (buni) contribuabili, de la o instituţie la alta. De ce am ajuns să ne îngropăm în „documentaţie” pentru orice? Oare pentru că funcţionarii statului (nu din vina lor, ci a statului) nu ştiu să ne rezolve altfel aşa-zisele neajunsuri? Iertaţi-mă că nu înţeleg rostul birocraţiei româneşti într-o lume în care în alte locuri confortul oamenilor este pus pe primul-plan. Ştiţi, sunt lumile acelea paralele în care îţi plăteşti taxele şi celelalte facturi din faţa calculatorului. În România, funcţionarii din ghişeele înfundate în maculatură par uneori un fel de vânzătoare de la alimentarele ceauşiste: sunt ca doamnele acelea încruntate cu care tu trebuia să te porţi frumos ca să primeşti verzele mai mari sau cartofii cu mai puţin noroi pe ei. Nu e vina lor, pentru că la rândul lor şi ei au de-a face în special cu oameni cărora le e greu să zâmbească în decorul birourilor acestora.
De cele mai multe ori când am ajuns la administraţia financiară, de exemplu, am găsit contribuabili cel puţin dezorientaţi şi oameni nervoşi şi nerăbdători să respire (uşuraţi) după chinul unor interferenţe cu reprezentanţii statului român.
Unii renunţă uşor. De exemplu, îmi povestea cineva recent, o femeie care voia să se angajeze într-o fermă a renunţat la ideea de a lucra cu acte în regulă din cauza birocraţiei şi a costurilor pentru analizele medicale. Altcineva îmi spune că pentru un proiect european a reuşit să strângă o cutie de acte în care ar fi încăput un televizor. Pe holurile tribunalului nu de puţine ori am văzut câte un dosar atât de voluminos, încât trebuia cărat cu căruciorul de cumpărături.
Apoi am întâlnit, zilele trecute, un bătrân care urma să fie despăgubit de statul român cu un leu, pentru terenul de pe care a fost expropriat, însă pentru a primi aceşti bani avea nevoie să îşi deschidă un cont (nici nu ştia omul ce însemnă asta) şi să procure o mulţime de documente pentru a dovedi că poate fi beneficiar al sumei. Ce facem cu toţi aceşti munţi de hârtii, avize, chitanţe, facturi, acte „necesare”? În curând nu o să ne mai vedem capul de ele.
În ultimul timp mi-au venit şi mie tot felul de idei, aşa-zis bune, pentru diverse afaceri şi proiecte. Pe cele mai multe nu le-am mai pus în practică. M-a descurajat birocraţia şi lipsa timpului. Dacă aş fi fost la pensie probabil îmi era mai uşor. Uneori am impresia că tot acest sistem birocratic e gândit pentru pensionari sau pentru oameni care nu prea au ce face cu timpul lor liber. „Să îi punem să se plimbe de la un ghişeu la altul, să plătească taxe, să facă diverse „dovezi” şi să strângă chitanţe şi bonuri fiscale, poate or să mai uite de sărăcie” – probabil asta e ideea sistemului birocratic naţional.
