De ceva timp mi-am făcut un obicei în a vizita satele ascunse ale Hunedoarei, locuri unde asfaltul, gazul sau internetul nu au ajuns încă şi poate nu vor mai ajunge vreodată. Câţi au mai rămas aici, oamenii care populează cătunele risipite pe munţi şi văile izolate de păduri nu par să aibă nevoie de confortul civilizaţiei de care noi nu am putea fi lipsiţi. Sau doar nu mai speră la el.
Comunităţile despre care scriu au în schimb alte probleme, cel puţin aşa cred eu, privindu-le ca simplu turist ajuns la „talpa ţării”. Satele de munte s-au depopulat cu toate, iar în unele cazuri am ajuns să găsesc două – trei familii rămase într-un cătun cu aproape 100 de case, majoritatea pustii şi ruinate. E un sentiment ciudat să constaţi cum oamenii au putut părăsi asemenea colţuri de Rai pentru a se muta la oraş.
Probabil cei mai mulţi au fost ademeniţi să facă acest pas în vremurile comunismului, în care oraşele şi fabricile, minele şi uzinele au avut nevoie de ei pentru a se dezvolta. Trist e că foştii săteni şi urmaşii lor nu s-au mai întors la vetrele acestea fascinante, dar înapoiate din punct de vedere economic. E şi mai trist că oricât de mult ne-am mândri cu autenticitatea şi frumuseţea lor, aproape nu le mai putem scăpa de singuritate.
Costurile salvării acestor sate de la dispariţie sunt mari pentru un stat preocupat cu alte probleme. Nu pare deloc profitabil, de exemplu, să investeşti în construirea unui drum pentru a scăpa de izolare câteva cătune de munte, oricât de pitoreşti ar fi. Turiştii oricum nu vor ajunge aici – avem o mulţime de alte atracţii care le fac concurenţă şi sunt mult mai accesibile. Dar, cred eu, oamenii care au rămas acolo, în comunităţile ce par sortite pieirii, merită atenţia noastră. Ar trebui să încurajăm revitalizarea acestor ţinuturi, măcar pentru cei de acolo, care mai au grijă prin simpla lor prezenţă să nu ajungă „locuri fantomă”.
