Străinii care ajung în zona Hunedoarei au aşa un mod de a ne face să ne simţim mândri de locurile unde trăim. Ne tratează cu politeţe: n-am văzut american să nu se arate fascinat de Castelul Corvinilor, n-am întâlnit occidental să nu aibă un cuvânt de laudă despre peisajele care ne înconjoară oraşele. Un fotograf american ajuns în Sarmizegetusa Regia, după ce a vizitat o mulţime de ţări, privea uimit la ruinele dacilor şi declara entuziast (sau politicos) că avem atâtea să arătăm lumii, că turismul la noi nu e exploatat nici măcar la zece la sută din potenţialul lui. Pe acelaşi ton, câţiva tineri veniţi din Canada şi Statele Unite să lucreze pe un şantier arheologic în Rapolt se arătau încântaţi de ospitalitatea localnicilor şi de locurile vizitate aici.
Un austriac aflat în excursie în Hunedoara, fiindcă auzise de Parcul Naţional Retezat şi de Transilvania, se bucura de preţurile mici pe care le-a plătit pentru a-şi petrece concediul aici. S-a plâns omul de mulţimea câinilor maidanezi din oraşele noastre, dar i-a lăsat în pace cu gândul la Retezat, la Dracula şi la următoarea sa destinaţie, Sibiul.
Că o fac din politeţe sau nu, străinii ne apreciază măcar pentru frumuseţile locurilor în care trăim. Suntem de acord cu ei, în stilul nostru, zeflemitor: cine nu a auzit expresia „avem ţară frumoasă, păcat că e locuită”? Eu o tot aud de ani buni, de parcă nu s-a mai întâmplat nimic între timp, care ar fi putut să îi dea un alt sens. Şi chiar dacă sună urât, uneori sunt de acord cu ea. În România cred că ai mai multe şanse să fii dezamăgit de modul cum gândesc oamenii decât în aproape orice alt loc din lume. „Să moară şi capra vecinului”, vorba poetului. Nu ştim să preţuim ce avem şi, măcar, să ne preţuim între noi. De pus în valoare, de abia dacă mai poate fi vorba. Solidaritate zero. Cei care totuşi nu se dau bătuţi şi vor să reuşească de exemplu în turism (probabil e valabil şi în orice alt domeniu) se chinuie ca un Don Quijote în luptele cu morile de vânt. Sunt ajutaţi la nevoie, cu brânciuri. Pe sistemul „un şut în fund, un pas înainte”. Dincolo de toate aceste dezamăgiri, putem fi mulţumiţi de un lucru: rămânem cu locurile frumoase şi cu mândria că le avem încă.
