De ani întregi ne-am obişnuit să privim spre apus, dincolo de graniţele din ce în ce mai subţiri în speranţele noastre, ne-am uitat spre ţările din ce în ce mai apropiate şi mai primitoare în gândul la ele. Ne-am mai împuţinat, vrând să lăsăm în urmă viaţa de aici, din oraşele degradate, urcându-ne apoi în autocare şi în avioane cu destinaţii aproape necunoscute. Unii dintre noi au ajuns departe: cu ani de străinătate în spate, s-au obişnuit cu traiul chinuit în mediocritatea pe care le-o oferă Occidentul şi poate nici nu îşi mai doresc să se întoarcă prea curând. Alţi hunedoreni înstrăinaţi tânjesc după viaţa printre ai lor, chiar şi cea la fel de chinuită cum au lăsat-o, la fel de lipsită de perspective ca în trecut.
A fi sau a nu fi departe de casă
Am ajuns să mă întreb câţi mai suntem: câţi tineri au mai rămas în Hunedoara şi în Deva, când cea mai mare parte dintre apropiaţii cu care mai corespondez pe Facebook îmi scriu “de la capătul lumii”. Primele “iubite” din viaţa mea au plecat de mult în afara ţării. (Nu din cauza mea, bineînţeles). În zilele de şcoală generală şi liceu, când ne puteam încă lăuda cu rudele din Occident, cei care aveau aşa ceva, nu îmi imaginam o astfel de soartă pentru ele. Şi nici pentru alţi tineri hunedoreni, bineînţeles, dar de data aceasta m-am raportat la fostele „iubite”, din motive ce ţin de Ziua de 8 Martie.
Acum, traiul în Vest e mult mai neatractiv ca în anii trecuţi, iar străinii nu par nici ei să ne mai aibă la inimă. Acasă, pentru mulţi dintre noi, laţul nereuşitelor pare să se strângă. După anii de liceu sau de facultate, în mare măsură, absolvenţii devin şomeri, pe bandă rulantă, sau muncitori pe bandă rulantă, asta dacă acceptă salariile mici şi neajunsurile unor astfel de meserii. Ce poţi face când te trezeşti în faţa unei asemenea perspective? Să munceşti mai mult, să fii optimist…
