În vara aceasta cu siguranţă foarte puţini dintre noi vor sărbători Ziua Siderurgistului. Eu nu prea am avut motive să o fac vreodată, pentru că nu am siderurgişti în familie, dar întotdeauna m-a fascinat numele acestei sărbători locale din Hunedoara. Unul dintre lucrurile pe care mi le amintesc e că de Ziua Siderurgistului lumea urca în autobuze şi în maşini pentru a ocupa malurile Lacului Cinciş.
Pe baraj erau tot felul de concursuri şi petreceri, pe ţărmul Cincişului corturile de pânză se amestecau printre pături şi grătare, iar apa era tulburată la mal de cei care se bălăceau de dimineaţa până seara. De cele mai multe ori era soare, iar în curtea Casei Albe piscina era plină, terenul de fotbal la fel, iar copiii stăteau la coadă pentru a se da în leagăne. Recunosc, eram destul de mic să pricep prea multe din sărbătoarea aceasta, a hunedorenilor, dar acum gândindu-mă la frânturile de amintiri despre baraj şi despre Ziua Siderurgistului am un soi de nostalgie pe care cred că şi alţii o au.
Acum, siderurgiştii au devenit „o specie” pe cale de dispariţie chiar şi în oraşul lor de tradiţie. Mai mult, soarta combinatului hunedorean e incertă, cel puţin potrivit informaţiilor apărute în presă în ultimele zile, deşi mie mi-e greu să cred că în următorii ani combinatul va dispărea, la investiţiile care s-au făcut în el. În schimb, în ce priveşte Lacul Cinciş, cea de-a doua componentă „strategică” a unei petreceri reuşite de Ziua Siderurgistului, el a devenit mai puţin primitor în ultimii ani. De vină sunt toate îngrăditurile din jurul lui, acele terenuri private pe care au fost construite case şi pensiuni, pe care au fost agăţate pancarte cu „Accesul interzis”.
Eu nu o să pricep vreodată cum malurile unui lac de acumulare pot deveni terenuri private, cum de s-a permis aşa ceva, nu în ultimii doi ani, ci începând din anul 1990 încoace. Nu am nimic cu oamenii care şi-au ridicat vilele în buza lacului, dar parcă nu e normal să se fi întâmplat acest lucru, când, la un moment dat, acele terenuri care au aparţinut localnicilor din Cinciş intraseră în proprietatea statului, nu abuziv, ci fiind răscumpărate cu altele. Până când mă voi lămuri şi eu de toate acestea, mă bucur că la aglomeraţia de afaceri private de pe un mal al lacului există alternativa locurilor rămase libere pe celălalt mal al acestuia, pe Tătăuş.
