Zilele trecute m-am întâlnit întâmplător pe stradă cu o cunoștință. Mare greșeală am făcut că m-am oprit! Nu am scăpat aproape o oră. Curgeau apele apele pe mine și tot dădeam să plec în timp ce îmi tot explica de ce și-a dat în judecată neamurile. Pentru un amărât de teren, moștenit de 10 oameni. Au ajuns să conteste și că sunt rude între ei. Au cheltuit până acum sute de lei fiecare, și-au spus vorbe grele, și-au scris o mulțime de scrisori. Sigur niciunul nu a muncit vreodată acel teren, pentru care acum primeau niște bani. Nu contează! Ideea era să nu primească toți, uite așa, de ciudă. Am reușit să scap în cele din urmă. M-am gândit apoi că în fiecare zi primesc măcar un telefon de la câte o persoană care dă pe cineva în judecată. Aud de la diverși funcționari ce reclamații se primesc pe la instituțiile publice și mă cutremur.
Ajung acasă și mă sună o prietenă să-mi povestească despre vecinii ei. S-au dat în judecată pentru că nu au reușit să se înțeleagă în privința reparării acoperișului blocului. Șocată, îmi descria cum au ajuns aproape să se lovească doi vecini pensionari. Și nu a fost suficient, s-au înjurat cum nici interlopii nu o fac. Am pus la rândul meu mâna pe telefon și mi-am sunat un prieten avocat și l-am întrebat dacă are multe procese. Mi-a răspuns cu seninătate că nu își mai vede capul de treabă. N-am înțeles cum se poate ca în vremurile grele în care trăim oamenii să mai aibă bani de dat pe la avocați. M-a întrebat dacă știu pe ce lume trăiesc. I-am mărturisit că încep să mă îndoiesc că mă pricep să dau un răspuns. “Vino în orice instanță și te vei cruci”, mi-a spus. “N-o să-ți vină să crezi cât de litigios e poporul român. Și știi ceva?! Chiar a ajuns să le placă! Acolo se simt importanți!”. N-au crezut și m-am dus într-o zi într-o sală de judecată din alt județ, ca să nu risc să mă recunoască cineva și să îi treacă prin cap că m-ar interesa procesul său. Am plecat de acolo după vreo trei ore cu convingerea clară că democrația ne-a lovit rău în moalele capului!
