Un text care mă pune pe gânduri scris de un confrate de la Bucureşti. Acesta dă, aşa, ca o chestie dătătoare de speranţă, că 35 la sută dintre români au înţeles că Gigi Becali este „o personalitate toxică” pentru România. Să avem pardon, dar 35 la sută e un dezastru. Societatea românească ar putea primi pe drept un certificat de handicap mintal, dacă doar o treime din ea gândeşte cu propria minte.
Dar nu e cazul, pentru că nu e boală-boală. I-aş spune mai degrabă slăbiciune. Ea urcă la noi dealtfel şi ratingul televiziunilor care formatează auditoriul funcţie de interesul politic al mogului en-titre. Pentru că, de la un anumit IQ în jos, se pare că puterea de manipulare a media este enormă şi produce rezultate funeste. Dar nici asta nu cred că ar fi o cauză decisivă într-un studiu care s-ar ocupa de apetenţa românilor pentru HOŢ. Şi atunci, de unde? Ce ne împinge pe noi să strângem rândurile solidari, acolo unde popoarele civilizate fac gol în jurul marilor corupţi?
Singura variantă logică de răspuns este STATUL.
STATUL ROMÂN face lucrarea. Prin instituţiile şi comisiile lui boante, legile nelegiuite, spitalele şi şcolile lui costelive, incompetenţa administrativă, gropile din drum, el STATUL naşte în români sindromul „Robin Hood”.
Şi aşa devine Becali, un haiduc modern care a furat de la STATUL-BOIER, hapsân şi îmbuibat, ca să dea, colea, şi la amărăşteni de-o ciorbă.
Solidaritatea cu un personaj ca Becali este până la urmă la români o specie de oprobiu public cvasiinconştient faţă de o autoritate publică mai coruptă şi mai nepăsătoare la nevoile imediate ale oamenilor decât corupţii pe care îi cultivă.
Reţeta perfectă pentru revoltă şi anarhie, care creează falsa impresie că o dictatură de succes e mai bună decât o democraţie şleampătă. Niciodată!
