Aşa ne-au obişnuit. Nu există afacere mare năşită de autorităţile române care să nu fi puţit a şmen. De la marile privatizări kamikaze la jaful pe patru benzi Bechtel am plătit oale sparte cât pentru trei generaţii. Ca popor de „stan păţitu’” nu avem cum să nu privim ca pe o nouă dubioşenie dosarul Roşia Montană. În esenţă, rolul nostru în această afacere este cel al nevolnicului cu avere. Ăsta, în toate poveştile populare, cade pradă fârtaţilor de tot felul care-l fraieresc cu abilitate, dându-i mărgele de sticlă colorată pe aur. Asta pe partea electoratului. Colo, în sus, e boierie ! Iar se întrezăresc comisioane şi aranjamente ca preţ plătit pentru servirea pe tavă, la străini, a unei afaceri grase.
Pentru România treaba nu merge bine aşa.Dumneavoastră ştiţi ce zace în muntele ăla? Peste 300 de tone de resurse aurifere din care 245 de tone vor fi exploatate. După extragere şi prelucrare, proiectul Roşia Montană va produce 15 tone de aur la fiecare 365 de zile. Şi asta timp de 16 ani. Adică de la Roşia Montană se va extrage tot atâta aur cât scot primii trei producători de aur din Europa LA UN LOC, şi am numit Finlanda, Suedia şi Spania. Roşia Montană face din România cel mai mare producător de aur al Uniunii Europene. Caraghios trebuie că vom arăta sus pe podium ca întâiul aurar rupt în fund. Pentru că tot auretul ăsta „fuse şi se duse” de la noi. Minus 6 la sută, redevenţa către statul român.
Eu sunt sută la sută de acord cu proiectul Roşia Montană cu o singură condiţie: să exploatăm noi zăcământul şi să încărcăm tot aurul ăla în rezerva lui Isărescu. Altfel, gradul meu de nemulţumire creşte până la a huidui această investiţie. Pentru că, hai să ne gândim puţin, ce ne va rămâne după 16 ani? Zero locuri de muncă, zero bani, zero aur şi un lac imens de umori cianurate. Că aşa ieşim noi din toate afacerile: şi regulaţi şi cu banii luaţi.
