Se pare că pentru majoritatea românilor trece aproape neobservată lupta surdă, dură, disperată, răfuiala totală care se duce astăzi în spatele uşilor închise. Avem orbul găinilor, suntem amorţiţi în contra-timp cu momentul în care România trece printr-unul din episoadele ei de mega-miză din ultimii 23 de ani. Acum, chiar în timp ce vorbim, se joacă cartea cea mare a democraţiei în România: independenţa Justiţiei.
Şi nu e vorba de a se pierde această independenţă, pentru că acolo de unde venim noi, Justiţia a fost zeci de ani fată în casa puterii politice. E vorba de câştigarea ei. Pentru prima oară, se întrevede şansa de a ne bucura de serviciile unei Justiţii bine legate la ochi, neinhibate când judecă marea corupţie. Ca urmare a presiunii UE, intensificată după năzdrăvăniile politice din vara anului trecut (nu e câtuş de puţin de râs!), s-a produs o falie evidentă în interiorul Justiţiei care a pus în operă structuri reformatoare cu magistraţi, judecători şi procurori, care au acceptat riscul de a ieşi din ţarc. E singurul scenariu logic pentru a explica ce se întâmplă. S-a dat astfel dezlegarea la condamnări pe dosarele grele de corupţie, care au zăcut prin sertare ani de zile, în tentative de prescriere a faptelor penale.
De anul trecut însă, coşmarul cel mai negru al clasei politice româneşti a început să translateze în realitate. Complicitatea de muşama a Justiţiei a început să ia apă. Nici un politician cu pete nu mai pare a fi la adăpost. În Frăţia Ghiulului frica de celulă începe să se ia ca râia. Şi atunci, tacit, s-a dat semnalul de luptă pentru recuperarea terenului pierdut. Puterea Executivă şi Legislativă se grăbesc să astupe separaţia care începe să se caşte între ele şi Puterea Judecătorească. Când se va studia Istoria Românilor după 1989, ca slogan al acestei sfăşâieli dată pe silent, ar putea fi pus celebrul citat atribuit lui Dan Voiculescu: „Nu avem toată puterea, până nu avem Justiţia”.
Ce este original la această bătălie este liniştea din jurul ei. Pentru că e o luptă ruşinoasă. Nu poţi apela la hipsteri, nici la gurişti, nici la declaraţii în prime-time ca să câştigi. De un comic trist este duplicitatea politicienilor care trebuie să doboare Justiţia ieşită din rând strigând tare „Sus Justiţia!”, să se audă până la Bruxelles. Prin urmare, totul e un duel al faxurilor, o conspiraţie făcută cu fereală de telefonia mobilă, o presiune pusă cu aparenţă de legalitate.
Dar, din când în când, erup public şi apoi în media schije din undeground-ul răfuielii. Cum e şi acuma, cu eliberarea din funcţie a procurorilor DNA, Papici şi Alexandrul, anchetori care au girat, printre altele şi marile dosare Năstase, Voicu, Voiculescu, Valiza-Gigi Becali, Caltaboşul-Remeş. Înlocuirea din funcţie vine milimetric după ce dosarul penal al lui Dragnea a fost trimis de Papici la instanţă. Practic, de ieri, procurorii Papici şi Alexandru nu mai au putere să opereze cu autoritatea de până acum. Au fost înlocuiţi prin fax şi fără explicaţii (de parcă mai era nevoie).
Bun, şi care-i chestia? Într-o democraţie coaptă schimbarea unor procurori şefi de secţie la DNA ar trebui să treacă aproape neobservată. De ce să ne batem capul cu ea în România? Explicaţia e simplă. La noi, nu şefii instituţiilor se mulează după regulamentul interior al acestora, ci instituţiile sunt formatate după matriţa de interese a celor care le conduc. Unul e DNA-ul condus de Gigel, şi cu totul altul e DNA-ul condus de Ionel. Cu alte cuvinte, independenţa Justiţiei în România nu depinde acum de rigorile unui sistem solid, ci doar de curajul unei minorităţi de magistraţi cărora li s-a spus să-şi facă facă treaba pe bune. În toată această poveste, nu e relevantă deloc poziţia preşedintelui, a primului ministru sau a altor politicieni. Nu e relevantă pentru că nici unul dintre ei nu a contribuit în mod real la consolidarea independenţei Justiţiei. Nu au avut şi nu au interesul să o facă. Puterea USL-istă încearcă să-şi justifice intervenţionismul acuzând procurorii de „băsism”, în timp ce preşedintele, mai abil dat după Bruxelles, o face pe luceafărul dreptăţii, deşi în aproape nouă ani de domnie a tutelat copios non-combatul Justiţiei pe marea corupţie.
Meciul se dă acum între Bruxelles, o mână de magistraţi şi corupţii din politica românească. Din păcate societatea civilă, românii nu sunt în schemă. Se uită în altă parte în timp ce lângă ei democraţia poate aluneca din nou înapoi în zona gri. N. Steinhardt, în „Jurnalul Fericirii” încearcă să mă lămurească: „Cultură „adevărată””, „adîncă”, ştiinţă „înaintată””, spirit democratic „puternic” sau „înalt”‘: vorbe goale, mă. Cîtă vreme ţine de ele, libertatea dansează pe o sîrmă subţire, e o ladă cu indicaţia „atenţie! fragil”‘ încăpută pe mîini de hamal ameţit. O consolidează morala, numai ea. Ascultă, morala e izvorul libertăţii, morala e condiţia libertăţii, morala e pavăza libertăţi… Societatea e în stare să se opună unei măsuri tiranice sau imorale numai cînd e ea însăşi foarte morală”.
Asta să fie buba noastră până la urmă?
