La început li s-a spus nostalgici. Cam doi ani de zile nu au scos capul, că riscau să şi-o ia pe cocoaşă. Vehemenaţa împotriva lui Ceauşescu era atât de mare, încât ar fi riscat inclusiv agresiuni fizice, pe lângă cele vrebale. Iar curajul, inclusiv curajul de a-şi apăra opiniile, nu se numără printre trăsăturile lor de caracter.
Îmi amintesc de Ilie Verdeţ, un fel de disident care ciugulise şi el din palma lui Ceauşescu, care în 22 decembrie, prezent nu ştiu cum dracu în fostul sediu al Comitetului Central, cu un tupeu de nedescris şi o nesinţire greu de imaginat, îndemna tinerii care cu mâinile goale, înfruntând gloanţele, îl alungaseră pe dictator, să se ducă acasă. Pentru că nu au experienţă politică şi trebuie să-i lase acum pe el să conducă. L-am auzit atunci pe Verdeţ zicând: „Eu sunt comunist şi comunist voi rămâne”. După două săptămâni, un prieten bun care fugise în America şi după Revoluţie se reîntorsese în România, mi-a spus că între Iliescu sau Roman, vedetele politice ale momentului şi Verdeţ, el îl admiră pe Verdeţ că nu „s-a vopsit”. Am reacţionat dur: „Nu vrei tu asă-l iei pe Verdeţ ăsta pe care îl admiri şi să-l duci în America? Să-l puneţi acolo să vă conducă, că pe noi ne-a condus destul şi ne-am lămurit”. Era vremea când eu mâncasem salam cu soia şi el nu, eu nu găseam de mâncare şi el da… Era vremea când nu ne înţelegeam deloc unii cu alţii şi asta nu pentru că eram răi, ci pentru că eram buimaci. NU ştiam încotro să mergem. Iar despre democraţie ştiam că înseamnă că poţi să-l înjuri pe Iliescu sau pe Roman, fără să păţeşti nimic. La care se mai adăugau pulpe americane de pui umpluţi cu steroizi de creştere, salam „Mortadella” experirat cu zece ani de zile în urmă, carne şi brânză în galantarele alimetarelor, bazar cu blugi şi adidaşi aduşi din Turcia cu autocarele, ziare în tiraje de milioane de exemplare şi program la televizor zi şi noapte, în care puteau apărea inclusiv oameni cu barbă şi se putea rosti cuvântul „domnule”. Eram liberi!
Aşa a început reabilitarea lui Ceauşescu. În acele prime zile fierbinţi de la sfârşitul lui 89.
După câţiva ani, nostalgicii au început să se strângă în miez de ianuarie la Cimitirul Ghencea, la mormântul lui Ceauşescu. Oameni simpli, care rataseră sau gustaseră prea puţin din avantajul de a fi prost şi umil-servil, singurele calităţi care te propulsau pe scara socială. Activist! Visul oricărui tâmpit fără şcoală, care îşi adapta sieşi zicala vremii: „Tovarăşul cutare nu are studii, nici experienţă în domeniu, dar este un bun organizator”. Acolo, în miez de ianuarie, la Cimitirul Ghencea s-a născut şi şlagărul: „Nu se găsea nimic, dar tolată lumea se descurca şi avea frigiderele pline”.
Aşa s-a urcat prima treaptă în epopeea reabilitării lui Ceauşescu.
Au continuat părerile a tot felul de docţi care se ascunseseră pe sub paturi în timpul Revoluţiei, intuind oportunitatea de a apărea la televizor şi comentând că de fapt nu a fost nici un fel de Revoluţie, ci o lovitură de stat. Adică, tinerii care ieşiserăm pe stradă, morţii de la Timişoara, Sibiu, Brăila, Bucureşti, Braşov şi din alte oraşe martir, au fost nişte conspiratori, nu nişte eroi. Bine că au fost arestaţi, că aşa meritau, mama lor de golani.
Şi Ceauşescu a mai urcat o treaptă pe scara reabilitării.
Au urmat guvernările de tristă amintire, începând cu Iliescu, continuând cu Emil Constantinescu şi terminând cu dezastrul Băsescu. Distrugerea economiei româneşti şi pauperizarea cruntă a populaţiei.
Şi astfel, gata! Ceauşescu a fost reabilitat.
La întrebarea: „Care preşedinte a fost mai bun, Ceaşescu sau Băsescu”, cred că 90 la sută dintre cei întrebaţi ar răspunde fără ezitare: „Ceauşescu” Dacă ar fi trăit Ceauşescu şi ar mai fi candidat la preşedinţie, fără discuţie ar fi votat cu o largă majoritate…
Gata! Trebuie să închei brusc, fără nici o concluzie. Nu mai văd, pentru că s-a luat lumina în bloc. Mi-au îngheţat şi degetele pe tastatură, pentru că iarna încă nu vrea să plece iar caloriferul este rece. Îmi este şi un pic foame şi mă dor picioarele, că am stat toată ziua, ziua mea liberă, la coadă. Se zvonise că o să se bage brânză. Nu au fost decât ouă, câte zece, să ajungă la toată lumea. Din apartamentul de deasupra răzbate o voce de copil. Strigă o poezie cu Ceauşescu. Mâine are serbare. Repetă pe întuneric. Iar mama lui, profitând că noaptea sunt gazele mai mari la aragaz, a pus fierul de călcat pe flacără, ca să-i calce uniforma pentru mâine.
Nu v-ar fi ruşine!
