Observ cu multă amărăciune că în ultima vreme am uitat cu desăvârșire că suntem oameni. Țara asta s-a împărțit în băsiști și anti-băsiști, în pesediști, liberali, democrat-liberali, adepți de-ai lui Dan Diaconescu, de-ai nu știu cum să le spun celor de la Mișcarea Populară sau Forța Civică, udemeriști etc. Oameni nu mai suntem, de parcă ne-au născut mămicile noastre angajați sau neangajați politic. Cu o ură viscerală, zbierăm unii la alții, de parcă am ocupa două locuri pe pământ, nu unul singur. Totul e așa de sumbru, de parcă urmează o sinucidere în masă, cu tăierea venelor pe lung. Nu ne mai bucurăm de nimic, iar cei care încearcă să se bucure de ceva, să clădească ceva sunt tratați ca niște scăpați din ospiciu. Ați observat că dacă se strâng 5 oameni într-un loc, deja se privesc cu suspiciune? Să nu mai vorbim despre cei care, cu o naivitate frumoasă, vor să aducă și ei ceva pentru comunitatea lor. Cine îi plătește, ce beneficii ascunse au? – acestea sunt primele întrebări ale celorlați, care stau pe margine și comentează. De ce ar exista oameni normali, nu-i așa?! Aceia sunt doar în literatură, nu în viața reală. Noi trebuie să fim răi, suspicioși, veșnic partizani. Așa ne stă nouă bine, așa am supraviețuit în istorie. Și mai adăugăm la asta pupincurismul față de oricine ne-ar putea avantaja. La serviciu nu spunem nimic, doar nu vrem să se supere șeful că l-am contrazis. La partid, cei care au ales să se înregimenteze, toți trebuie să fie cât mai slugarnici. Dacă șeful nu-l place pe unul, sar toți să îl facă praf. Nici măcar nu mai contează că poate și împricinatul are dreptate. Nu, nu, trebuie executat, fix ca pe vremea comuniștilor. La școală e la fel. De ce să vorbească și mucosul de elev? El, profesorul, are întotdeauna dreptate, chiar dacă, uneori, să mă scuze dascălii adevărați, e un constipat la minte și un învechit, slab pregătit și acrit. Și exemplele pot continua. Păcat, mare păcat că am uitat să fim oameni! Eram atât de frumoși cândva!
Am uitat că suntem oameni
