Prin nevricosul sistem politic al Uniunii Europene lipsit, așa cum s-a dovedit mai ales în ultimul an, de coloană vertebrală, euro-scepticismul, în diverse grade de umplere, se revarsă acum ca anti-europenism comunitar. Personal, am păstrat multă vreme un război cu mine însumi, încercând să caut argumente, cât de firave, pentru a-mi tempera agresivul scepticism referitor la viabilitatea UE, respectiv buna credință a celor care o controlează. Acum, toate încercările mele au devenit inutile: nu mai cred în ceea ce este acum Uniunea Europeană, mai exact nu mai cred în faptul că interesele grupului de conducere și control al uniunii ar avea ceva în comun, dacă nu cu interesele cetățeanului european, măcar cu interesele națiunilor europene – altele decât Germania și Franța.
Nota bene: când vorbesc despre lipsa de coloană vertebrală, mă refer strict la scheletul politico-ideologic oficial, cel ce privește împlinirea obiectivele teoretice ale uniunii, cel ce interesează și implică prezentul și viitorul cetățeanului european. Pentru că, evident, există o puternică și deloc flexibilă coloană vertebrală formată din grupuri-vertebre cu interese economice ce ating doar vag și cu reticență aproape de scârbă interesele comunității europene de nații, de identități.
Comunitatea europeană există, dar ea are un fundament cultural și cu rădăcini într-o civilizație comună – în ciuda faptului că națiile europene, așa cum arăta Umberto Eco, s-au tocat între ele permanent în războaie sângeroase. Chiar ca pionier al ansamblului european, Umberto Eco, cel care, cum singur mărturisește, într-un interviu din septembrie 2015, alături de Habermas, a susținut inițiative de „legare” a Europei, a ajuns la concluzia dictată de evidență: „În acest moment sunt pesimist. Deoarece se pierde sensul solidarității. Or, fără un sens al solidarității, Europa nu mai poate funcționa”.
Într-adevăr, fără solidaritate, ideea de Uniune Europeană este lipsită de sens, așa cum, în fapt, orice uniune, de orice fel, este lovită de nulitate în lipsa solidarității. Ceea ce se întâmplă în ultima vreme – cu maximum în combinația paradoxală „facțiuni islamice atacă agresiv Europa, Europa (redusă la vocea Germaniei) invită milioane de refugiați/ imigranți din spațiul islamic să populeze vechiul continent”, combinație realizată fără acordul integral al țărilor din UE și care, cu nesimțire maximă, chiar impune cote de populare cu migranți – reprezintă sfârșitul solidarității europene și startul pentru diverse forme de detașare (nu obligatoriu teritorial și economic, la început) de Uniunea Europeană, de la cele radicale, deja în creștere de popularitate, la cele mai subtile, care urmează politica pașilor mărunți.
În astfel de condiții, cum să nu rememorezi, cu ciudă și spaimă, un mesaj mai vechi decât actuala criză a refugiaților, criză ce e semn deslușit al desolidarizării Europei unite și, mai mult, al împărțirii în stăpânii franco-alemanzi și națiile „iobăgite” (între care doar Ungaria, Polonia și Cehia par să mai aibă poziția bipedă): „Și acest cinic club financiar care nu apără deloc cultura și civilizația, ci le vinde pentru a-și băga în buzunar jegoșii petrodolari, acest mizerabil loc unde se trăncănește cu bîlbîieli despre similitudini – culturale – cu – Orientul – Mijlociu, care pupă picioarele invadatorilor, îi cheamă, această Uniune Europeană care nu e bună de nimic, care, cu ale sale cincisprezece, după unii douăzeci de milioane de musulmani, este pe cale să se transforme într-o provincie a Islamului, nu este Europa. Este sinuciderea Europei”. (Oriana Fallaci – „Mânia și orgoliul”, Ed. Corint, București, 2011). Nu ne raportăm integral la acest mesaj, dar cum să nu îl luăm în seamă?
Europa unită se năruie sub presiunea unor interese economice „superioare”. Germania curtează Rusia pentru avantaje exclusiviste energetice, curtează lumea arabă pentru influență, bani, forță de muncă ieftină și cinic împrospătarea demografică. Franța, deși lovită crunt de terorism, stă alături Germaniei, pentru că formează un cuplu de forță economică și politică greu de înfrânt. Dar unde este cetățeanul european, inclusiv cel german sau francez? În afara lucrurilor, în dedesubtul istoriei, în sondaje și statistici cinice. Or, probabilitatea ca cetățeanul european să se mulțumească, definitiv, strict cu o coeziune culturală, este mare și în creștere. Numai că lupta între societatea civilă europeană și politica europeană, prin natura structurală a vremurilor pe care le trăim, este disproporționată și are, întotdeauna, un singur învingător: politica. Excepția apare doar atunci când politica europeană poate lua bătaie de la politicile naționale. Dar, pentru astfel de victorie, este nevoie de, paradoxal și firesc în același timp, reînvierea suverană și distinctă a națiunilor Europei.
