Ioana. Sor`mea. 24 de ani, tânără şi dezamăgită de o ţară în care primul angajator o scotea intenţionat lipsă la inventar. Lucra la negru. Chelneriţă, ospătar, barman şi ce mai era nevoie, într-o „bombă” cu pretenţii de restaurant din Vulcan, fără carte de muncă, de la 7:00 dimineaţa la 3:00 noaptea. Era într-a XI-a, când încerca să împace viaţa de „om pe picioarele ei” cu cea de elevă, în ceea ce patronii numeau „zilele ei libere”. Nu e prietenă cu cititul, dar a fost olimpică la matematică, cu tot programul ăla infernal. Calculează mai repede decât sunt eu în stare să aflu un rezultat pe calculatorul telefonului.
Într-o zi, după ce a fost umilită de patroni în faţa clienţilor, a plecat. Nu şi-a mai primit banii munciţi, niciodată. A urmat un alt loc de muncă, din nou cu lipsuri dubioase la inventar, chiar dacă ea, în paralel, îşi nota într-un carnet, separat, tot ce vindea. I-a confruntat pe şefii ei de atunci şi a pierdut. A plecat şi de acolo.
A ales să meargă în Anglia, să muncească. Dacă nu ştiaţi, sunt cartiere în jurul Londrei în care pare că s-a strâns toată Valea Jiului. Se recunosc pe stradă, se salută între ei, se întreabă care, pe unde e şi pleacă mai departe. „Nici românii nu se încurcă cu românii”, îmi spunea un alt hunedorean, plecat în Anglia de nişte ani.
La început, Ioana, sor`mea, a lucrat la curăţenie, într-un hotel. Deşi era olimpică la matematică, n-avea habar de engleză. Nu se lipise de ea în şcoală, nici asta. Şocul cultural a fost mare. Singurătate, depărtarea de casă, sentimentul că eşti o simplă frunză în puhoiul ăla de oameni ce se îndreaptă, încruntat, spre serviciu, în fiecare dimineaţă. A fost ţepuită şi acolo, la hotelul respectiv. „Na, asta se întâmplă când eşti şef din Europa de Est”, îmi spunea ea pe Messenger, dând verdicte.
Şi-a găsit o altă slujbă, la un lanţ internaţional de fast-food. La început a spălat vase, a măturat, a curăţat băi. După aceea, a învăţat să prepare meniurile în bucătărie. Mai apoi, pe măsură ce învăţa engleza, a fost trimisă la casă, în restaurant. Apoi la Drive-In. A devenit asistent manager. Mai apoi managerul echipei. Iar în urmă cu câteva zile ne-a anunţat că, în perioada imediat următoare, va da examen pentru a ajunge managerul restaurantului.
Câştigă bine. Dar a muncit pentru fiecare liră. Ore suplimentare, oboseală şi sănătatea zdruncinate. Îi este dor de ţară, de mama, de tata, de mine, de sora noastră mijlocie. Însă, nu se mai întoarce. Dacă va avea copii, nu vrea să şi-i crească aici.
„Ce să înveţe? Că, cu cât eşti mai corupt, cu atât o duci mai bine în România? Că dacă înveţi, eşti muncitor şi serios, eşti luat de prost? Mie nu are ce să îmi ofere ţara asta şi nici eu nu vreau să îi ofer ei tinereţea mea. Pentru că nu merită. Şi tu o să te îngropi acolo, dacă mai stai mult”, mă ceartă, aproape săptămânal, în timpul convorbirilor noastre.
E întotdeauna veselă. Glumeşte mult. Râde cu gura până la urechi, hohotele răsunând în toată casă. „Dar tu nu eşti tristă, niciodată?”, o întreb. „O, ba da, dar ce, trebuie să ştie mami câte roţi are vaporul? Am greutăţi. Mai şi plâng, câteodată. Mai am gânduri urâte. Ştii ce fac atunci? Mă întind în pat, îmi pun căştile în urechi şi ascult muzică. Şi-mi imaginez viaţa aşa cum ar trebui să fie. După aia râd iarăşi”, îmi răspunde.
Sunt multe „Ioane” în afara ţării. Anglia, Spania, Franţa, Italia şi cine ştie pe unde le mai umblă picioarele. Au vrut, în România, „o viaţă ca afară”. Nu au reuşit. Au ales să continue în altă parte, acolo unde, chiar dacă nu-s câini cu covrigi în coadă, se simt respectaţi. Plătiţi corect pentru munca lor. Şi descopăr cum, de la o zi la alta, parcă m-aş transforma şi eu într-una. Fiindcă am obosit. M-am săturat de borfaşi, corupţi şi lacomi, care încearcă să-ţi bage pumnii în gură cu orice preţ, doar, doar te vei opri din scris despre ei.
