[box border=”full”]Ştirea:
Procesul Obeliscului Dezsi, piatră funerară pusă, capac de canal, peste reţeaua de apă la Prefectura Hunedoara în memoria lui Acaţiu Barcsay, se apropie de sfârşit. Indiferent de sentinţă, oricât va rămâne obeliscul înfipt în canal, procesul a adus în conştiinţa publică faptul că e ridicat cu acte contrafăcute în laboratoarele Primăriei Deva de argaţii fostului primar Mircia Muntean. Asta nu ne mai poate lua nicio instanţă din lume. Şi meritul e a unui bucovinean ardelenizat: Costache Aoanei, cel care a dat o lecţie de civism tuturor – în special nouă, gazetarilor, care ne-am indignat pentru o zi de isprava dregătorilor după care am trecut repejor la alte supărări cotidiene. Dane!!! – mânca-ţi-aş ceafa ta de cărturar, eşti pe fază? Costache Aoanei e omu’ tău. Ar putea fi şi numai pentru isprava cu obeliscul. Să nu mai punem la socoteală că l-a vădit de ruşine pe Tribun, atunci când Corneliu Vadim Tudor a scos la licitaţie, să vândă, tricolorul Crăişorului pe care îl primise în dar de la moţi la Ţebea. Să nu mai aducem vorba că a strâns 3.000 de semnături de care s-au speriat politicienii şi au dat bani pentru reabilitarea monumentului istoric din cimitirul ortodox al Devei de pe Eminescu înainte ca el să se prăbuşească peste creştini ca o făclie de Paşte. Mai e loc în calendarul Premianţilor fără premii şi pentru Aoanei? Că de premierea argaţilor Augustin Socol şi Marcel Morar – cei care au măsluit certificatul de naştere al obeliscului – ne ocupăm noi la Groapă. [/box]
Gala premiilor „Cu mucii-n fasole”
Augustin (Gusti) Socol… Marcel Morar… A fost nevoie de milioane de ani, trecând de la nevertebrate prin peşti până la omul nou – construcţie a socialismului, ca ei să apară… Adevărate uzine cu nări pe lângă care viitorul deponeu ecologic de la Bârcea e o improvizaţie de cârpaci… Natura pusă la lucru în milioane de ani cu migală doar pentru ca ei să fie acolo atunci când faraonii bizantini ai prostului gust vor avea nevoie să li se acopere cu acte interesele meschine.
Într-adevăr, Dumnezeu osteneşte uneori prea mult pentru lucruri de nimic.
Răpciugă la două nări
Istoricul Morar poartă mucăriţa brodată în dreapta la piept ca pe-un altar întotdeauna cu faţa spre răsărit. Regulile sunt reguli. De fiecare dată când fotografia de pe biroul său e mişcată, fie şi un singur centimetru, tipicarul argat îşi bagă nevasta-n şedinţă. Tocmai de aceea nu permite nimănui să şteargă praful în casă, ar compromite probele. Gusti, juristul, are deprinderi tocmai pe dos. Mâneca cu care se şterge la nas face cât o mie de batiste, deşi ar prefera să dea cu ei de pământ ca un fotbalist în plină glorie după ce o bagă în aţe. Din păcate un jurist nu are parte de spectatorii fotbalistului şi manşeta nu e chiar cel mai îndepărtat colţ din univers. Două firi atât de diferite puse în acelaşi jug. „Da-da. Jugul de lemn al turcilor a fost mai blând ca jugul de fier al ungurilor”, avea să consemneze istoricul Morar evocând pustiul de bine pe care l-a făcut naţiei române groful Acaţiu de Bârcea când şi-a plătit domnia cu Banatul de Lugoj pe care l-a donat otomanilor. Socol şi Morar trăgând la aceeaşi căruţă… Ca două nări alipite forţat de răpciugă.
Muc cel mic şi degetul de aur
Cei doi argaţi ai primarului Mircia Muntean au moşit amândoi certificatul de botez al obeliscului negru. Istoricul Marcel Morar i-a refăcut grofului Acaţiu Barcsay trecutul, în timp ce juristul Augustin (Gusti) Socol i-a legitimat viitorul. Se întâmpla într-o zi de octombrie, o zi agitată ca un deget care scobeşte frenetic în nas. „Cu obiceiurile dumitale dezgustătoare ai să compromiţi documentaţia”, zice istoricul şi într-adevăr manşeta juristului se desprinde cu dificultate de pe planşa de amplasament a obeliscului. Luată din scurt ca ceara la epilat, mâneca sare în lături cu tot cu cartuş, lăsând în urmă o pată mare şi galbenă. „Oricum, actele astea n-o să le vadă nimeni că le-ncuie Mircia la el în sertar. În plus, ca istoric ar trebui să ştii că galbenul dă o patină de timp care va ascunde că le-am făcut retroactiv”, a replicat cu studiată nepăsare omul cu legea.
Mucalit pentru nimic
Pe holurile primăriei e vânzoleală ca în ziua în care Mircia Muntean şi-a luat tălpăşiţa. Cucoanele timide pândesc de după uşile întredeschise, în timp ce masculii iuţesc pasul spre sala de şedinţe unde Gusti şi-a agăţat mâna cu care se scobeşte în nas de beregata petentului care-i cere dosarul obeliscului negru. Juristul are în sfârşit spectatori cât să-şi sufle mucii ca un fotbalist celebru şi-i e ciudă că nu o poate face pentru că mâna lui e ocupată cu jugulara oaspetelui nepoftit. Cu nările dilatate ca un bivol aţâţat de coridă, istoricul decide să intervină pentru prima dată cu manşeta peste buza de sus, ca şi cum gestul l-ar fi săltat în grad de mucalit: „Istoria, domnilor, e rescrisă numai de cei care sunt la putere”
