Tatuajele cu chipul părintelui Arsenie Boca devin tot mai populare. Dovada sunt numeroasele fotografii postate pe Internet de cei care au ales să îşi imprime pe piele chipul duhovnicului. Pe site-urile de socializare şi pe forumurile dedicate temelor religioase, subiectul tatuajelor a stârnit dezbateri aprinse.
Iată câteva dintre comentariile referitoare la subiectul tatuajelor cu părintele Arsenie Boca, publicate pe un site dedicat temelor religioase, în care tinerii sunt întrebaţi dacă astfel de tatuaje sunt un lucru pozitiv.
„Aceşti fraţi mai bine ar ţine o icoană a sfântului Părinte Arsenie şi şi-ar spune mai des rugăciunea. Icoana trebuie să fie pictată în inimă, nu pe trup”, scrie Andrei.
„Aceste tatuaje ar putea fi şi ele un mod de a mărturisi credinţa, nu ceva diavolesc. Am văzut atâţia sârbi, ruşi şi greci, care au tatuaje cu temă ortodoxă şi naţionalistă”, susţine un alt forumist.
„Tatuajele nu sunt un mod de a mărturisi credinţa ortodoxă! O mărturisim prin viaţa noastră, trăirea noastră, exemplul nostru, nu prin aceste picturi traumatizante pe piele! Tatuajele, chiar şi acestea religioase, sunt făcute dintr-o mândrie diabolică. Şi ce e pielea noastră, aceea sub care se ascund atâtea patimi, mizerii, gânduri viclene, să punem pe ea chipul Maicii Domnului sau al oricărui sfânt? Cum lucrează un sfânt printr-o icoană tatuată pe piele? Cine sărută acea icoană? Este făcătoare de minuni? Să nu ne jucăm cu icoanele şi simbolurile sfinte. Poate ştiţi de Zoia care a fost împietrită patru luni, după ce a dansat cu icoana Sf. Nicolae în braţe. Nu e de joacă”, este de părere Aurora.
Arsenie Boca (1910 – 1989) este considerat una dintre marile personalităţi ale ortodoxiei româneşti. A fost părinte ieromonah, teolog şi pictor de biserici, stareţ la Mănăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus şi apoi la Mănăstirea Prislop. Odată cu instaurarea regimului comunist în anul 1945, duhovnicul a fost anchetat ca opozant al regimului, iar până la sfârşitul anilor 1950, a trecut prin calvarul anchetelor, al arestărilor şi al detenţiei în închisorile regimului comunist.
După 1959, când a fost alungat de la Mănăstirea Prislop, şi până la moartea sa din 1989, nu a mai fost lăsat să îmbrace straiele monahale. A fost angajat ca pictor de biserici, până după ieşirea la pensie, iar până în ultimele luni de viaţă a rămas supravegheat de Securitatea comunistă. Mormântul său de la Mănăstirea Prislop a devenit în ultimii ani locul unor pelerinaje impresionante, oamenii venind aici în speranţa că rugându-se vor fi ajutaţi.
