Am fost oprit pe stradă şi întrebat de ce textele mele se referă din ce în ce mai rar la politică. „E prea mare înghesuială”, i-am răspuns celui care m-a întrebat. „Îi las pe alţii mai avizaţi”!
Aşa îmi începeam textul precedent, promiţând că voi reveni asupra subiectului. O fac acum, introducând un aspect obiectiv – poziţia mea de om implicat în organizarea unor evenimente culturale, pe care le-aş dori cât mai puţin colorate politic. Pe de o parte. Pe de altă parte, mi-aş dori ca oamenii politici să se implice cât mai mult în sprijinirea unor evenimente culturale de calitate. Ei, boierii dumneavoastră, şi de aici se poate naşte o preafrumoasă contradicţie. Să pornim deci a despica puţin, doar puţin, firul în patru.
Cred că într-o sală de expoziţii, la un concert, la o piesă de teatru sau în biserică, omul trebuie să se simtă liber. Cel puţin în afara campaniilor electorale. Această libertate îmbracă nuanţe diverse. Personal, mi-aş dori ca spectatorii evenimentelor organizate de mine să fie oameni de cele mai diverse condiţii, indiferent de ceea ce cred ei din punct de vedere politic. Cultura fiind definită (şi) ca un spaţiu al libertăţii de expresie, cred că încrederea oamenilor (cel puţin din această perspectivă) se poate câştiga prin neimplicarea şi poziţiile accentuat partizane pe care le presupune comentariul politic – practicat şi de mine cu asiduitate. Cred că un plus de ponderaţie nu poate fi decât benefic.
Pe de altă parte, trăim în România, într-un pragmatism absolut şi într-o lume în care adaptarea şi diplomaţia sunt necesare pentru a pune în operă un proiect. Am realizat uneori cât de uşor mi-a fost, jurnalist fiind, să scriu insuficient documentat, poate uneori chiar rău-intenţionat, despre aspecte pe care nu le cunoşteam, înţelegeam, sau pur simplu nu erau conforme cu opiniile mele politice. O, da – vă asigur că demolarea pe principiul „dacă nu facem noi, mai bine să nu facă nimeni” există, funcţionează şi este uneori esenţa disputelor de orice fel. Puţinii colegi din presă trecuţi de cealaltă parte parte a baricadei, total sau ocazional, ştiu despre ce vorbesc.
Pe de cu totul altă parte, trebuie să spun că sprijinul oamenilor politici este necesar şi de dorit. Numai că nu toţi oamenii politici sunt la fel de capabili, nu toţi înţeleg fenomenul, nu sunt toţi la fel de inteligenţi sau de bine-intenţionaţi – ca noi toţi ceilalţi, de altfel. O parte înţelege, o parte nu, altei părţi pur şi simplu nu-i pasă. Nu le pot băga de vină că preferă (nu toţi şi nu tot timpul) spectacole de gust îndoielnic. Aşa e în toată lumea – politica înseamnă voturi şi repet – nu e perfect, dar ceva mai bun nu s-a inventat, şi eu unul ca în China nu vreau să fie. Dacă însă dincolo de asta există dorinţa de a face lucruri de calitate, îi voi prefera pe acei oameni politici care înţeleg şi vor – că doar n-o să-i aleg pe cei care nici nu înţeleg şi nici nu vor.
Ceea ce scriu pare totodată şi un fel de explicaţie tehnică despre cum se petrec lucrurile. Este. Şi din păcate am cerut uneori sprijinul tehnic unor oameni pe care i-am crezut capabili să renunţe la patimile politice, ei fiind în mod fundamental artişti. Nu s-au implicat, că ei erau „din contră”. Din contră şi dintre cei ce vor să schimbe mnentalităţi. Politicul a primat în faţa civismului, să spunem.
În esenţă, reduc totul la o dublă perspectivă, în funcţie de care operez. Un om politic poate obţine voturi (e obligat să o facă) şi respectul populaţiei (facultativ). Dacă nu obţii voturi, nu au de ce să te respecte, eventual pentru frumuseţea luptei. Dacă obţii voturi, poţi trăi liniştit şi fără respect.
Dacă însă obţii voturi şi câştigi şi respectul oamenilor, atunci contezi.
Cam naiv, nu?
