Bunica îşi ţinea nepoţica de mână şi îi explica ceva despre femeia cu doi copii care tocmai trecuse de ea. Am ciulit urechea şi am privit spre cea care făcea obiectul explicaţiilor, pentru a obţine confirmarea vizuală. „Uite”, spunea bunica, „l-a încălţat cu tenişii invers, ca să meargă rău, cu picioarele sucite, să creadă lumea că e infirm…”. Nu ştiu cât înţelegea fetiţa de vreo 6 ani, dar bunica avea dreptate – băieţelul (tot de vreo 6 ani) ţinut de mână de femeia a cărei ocupaţie era evident cerşitul purta tenişii invers şi păşea cu greutate, cu picioruşele răsucite nefiresc spre interior, deşi vârfurile tenişilor erau spre înafară. Capul celuilalt copil, purtat în braţe, atârna bălăngănind peste braţul mamei, aparent nebăgat în seamă. Femeia îşi însoţea paşii cu fragmente bolborosite de implorare a milei publice, în timp ce-l trăgea după ea, fără să-l privească, pe ţâncul care abia păşea.
Cu gesturi rapide şi profesionale, scâncind neînţeles, bărbatul împărţi rapid nişte cartonaşe, pregătindu-se să ne dea şi ceva chinezării ieftine. Am apucat să le refuzăm în timp util – erau acele bileţele care explicau oricui avea răbdare să le citească faptul că era vorba despre un surdo-mut care cerea să fie ajutat prin cumpărarea repsectivelor nimicuri. Nu avea prea mare succes – metoda era probabil prea de mult timp brevetată, iar prestaţia artistică a individului, neconvingătoare.
Lombroso este în general un tip contestat – adică există criminali şi ucigaşi stilaţi, cu ştaif, nu-i deloc musai să arate ca nişte boxeri cu mutrele stâlcite de pumni şi figuri care indică un IQ cu mult sub medie. Lombroso era de părere că poţi recunoaşte criminalul după fizionomie – cum spuneam, teorie între timp infirmată. Dar tânărul avea o mutră lombrosiană – adică te făcea să te gândeşti dacă nu la un criminal, cel puţin la un şnapan. Ţinea în mână acea mapă cu arc, pe care era fotografia unui copil mic, cu un text scurt, prin care se explica ce handicap are copilul. Pentru a fi ajutat, o fundaţie evident caritabilă şi momentan reprezentată voluntar de şnapan strângea bani. Care cât dorea să dea. Avea şi ceva chitanţe, aşa că aparenţele de legalitate erau asigurate. Nu prea reuşea să convingă. Nu i-am acordat nici o atenţie. Pe când lucram ca reporter, am anchetat acest tip de mică escrocherie. Se ia o poză şi un certificat de handicap, absolut reale, se inventează o asociaţie de binefacere şi se pune de o chetă publică, pe fond lacrimogen. Fundaţia respectivă are de obicei chitanţe nefiscalizate sau false. Nimeni nu poate garanta ce se face cu banii, unde ajung şi la cine. Or mai fi creduli care cotizează, din moment ce există indivizi care petrec ore în şir prin locuri aglomerate. În fond, nu-i prost cine cere…
Are sau nu are mâna…? Cum în România se porneşte de regulă de la premisa de vinovăţie, prefer să nu deschid geamul maşinii spre a depune un leu în – aparent – singura mână a tânărului de la intersecţia Sântuhalm. Mă salvează de privirile lui insistente culoarea verde a semaforului.
Costică e un specimen aparte. Cât era junior, râdeam, depunând într-o cutiuţă de tablă „taxa Costică”. Acum a crescut, e matur şi cerşeşte aproximativ în acelaşi stil. Nu mai trezeşte compasiune, ci cel mult agasează, de unde se vede că în orice profesie contează adaptarea şi imaginaţia. Îi fac semn să treacă mai departe, insistă şi mă enervez. Îi dădusem nişte bani în urmă cu doar două zile.
Şi mai sunt… Probabil că am devenit eu mai insensibil.
