La 6 ani, când am venit în Deva, cunoşteam deja bine ce este aceea o cetate. Aproape în fiecare duminică urcam cu bunicii mei „în Cetate” – în Alba Iulia, mergeam împreună cu ei la biserică, era vorba despre Catedrala Reîntregirii.
La Deva, am regăsit un alt fel de cetate. Nu atât de mare, dar care corespundea mult mai bine ideii despre cetate pe care o are un copil. La Alba Iulia, cetatea Vauban era mare, de necuprins cu privirea. Cea din Deva o fi fost ea mult mai mică, dar era spectaculos cocoţată pe un vârf de „munte” – aveam să aflu ulterior că este un fost con vulcanic. Zidurile dărâmate reuşeau totuşi să-şi păstreze măreţia şi aspectul înfricoşător.
Tunelul l-am explorat cu torţe improvizate din cutii de conserve legate în vârful unor bâte. În cutii ardeau cârpe îmbibate cu petrol lampant cumpărat de la PECO de lângă cimitir. Ne era frică de vipere, dar vă mărturisesc că singura pe care am văzut-o şi despre care mi s-a spus că este de pe Cetatea Devei se găsea într-un borcănel cu cloroform şi fusese prinsă în 1971 de un coleg de serviciu al tatălui meu.
Crescând, i-am învăţat toate cotloanele. Urcam în vârf pe toate drumurile, dar mai ales pe zid şi pe stânci. Am prins vremea când pe o stâncă era o statuie romană fără cap – nu ştiu cine o adusese acolo. Aşa se şi numea locul – „la statuie”. La un moment dat, a dispărut. Am săpat pe undeva pe lângă tunel, să găsim intrarea secretă spre un cu totul alt tunel, despre care aflasem noi că ar duce la Castelul de la Hunedoara. Poveşti, dar pe noi, copiii, ne fascinau. Simţeam o dâră de aer proaspăt şi am zis că dăm lovitura. N-a fost să fie…
Vineri, invitat fiind la vernisajul expoziţiei „Cetatea Devei, redată oraşului”, de la Palatul Magna Curia, expoziţie cuprinzând, printre altele, descoperiri arheologice făcute cu prilejul lucrărilor de restaurare, mi-a venit chef să urc pe Cetate aşa, ca turist. Mă uitam la hărţile cu vechile ziduri şi cu cele noi, scoase la iveală, şi revedeam donjonul pe care ne căţăram pe un cablu gros, strecurându-ne apoi pe o ferestruică îngustă într-un bastion crenelat. Devenisem aproape nerăbdător să urc din nou, am făcut-o, pe jos, pe cărările din pădure pe care le cunoşteam atât de bine. Nu am fost tocmai în legalitate, dar am profitat de avantajul localnicului, spre a vedea cât din ceea ce ştiam despre Cetatea Devei, lângă care am crescut, se mai păstrează. Vă mărturisesc că începând cu 2007, priveliştea lucrărilor încremenite m-a umplut de tristeţe. Acum lucrările sunt mult avansate şi zidul de incintă care mărgineşte aleea care duce sus, în vârf, este complet refăcut. E frumos, dar nu mai are patina vremii. Sunt de acord că pentru viitorii turişti, mai puţin cunoscători şi mai curioşi de cum arată o cetate, e frumos. Misterul lui de zid dărăpănat, acoperit cu vegetaţie, nu se mai păstrează – dar asta ştim doar noi, cei care l-am prins în acest fel. Era şi foarte deteriorat, astfel încât era doar o chestiune de timp prăbuşirea uneia sau alteia din porţiunile care au supravieţuit din 1269 (anul atestării documentare a cetăţii).
În vârf, mai este aproximativ la fel doar incinta 1. În rest, lucrările au completat mult din ceea ce lipsea. Nu vreau să fiu cârcotaş – chiar dacă aparenţa de nou nu te mai duce cu gândul la 1269, pentru vizitatori, totul este mult mai spectaculos, chiar vor fi multe de văzut, când lucrările se vor termina. Alternativa ar fi fost degradarea ireversibilă, iar nostalgiile nu mai aveau pur şi simplu obiect. Iar peste alţi câţiva ani, pietrele vor căpăta din nou patina vremii.
Vizita pe Cetatea Devei mi-a confirmat justeţea studiului efectuat în urmă cu aproape 10 ani de arhitectul timişorean Radu Radosav, anume că turismul în zona centrală a judeţului Hunedoara trebuie să se sprijine pe doi piloni – Castelul Corvinilor şi Cetatea Devei. Nu degeaba Iancu de Hunedoara a fost stăpân peste ambele…
