Se apropie 1 Decembrie şi mulţi vor începe să verse cu patos lacrimi pentru ţărişoară. Fiecare în stilul său. Unii strict protocolar. Alţii, cu sloganuri că vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decât atât, fără să ştie foarte clar ce-am fost şi deci ce-am putea fi, mai mult decât atât… Alţii vor fi foarte mândri că sunt români, afirmând sus şi tare că nu au nici un merit în asta, ci au avut noroc. De regulă, cei care acţionează în manierele descrise fac parte din rândul patrioţilor de profesie, care o dată pe an invocă Patria, Poporul, Tradiţia şi eventual pe americani şi UE – ăştia din urmă ne vor răul, ne-au făcut slugi, mă rog, cunoaşteţi.
Profitând de timpul nefiresc de frumos al acestei toamne, m-am trezit plimbându-mă pe un drum cel puţin la fel de frumos – cel care leagă Hunedoara de Haţeg prin Silvaş. Aici am dat ochii cu o situaţie concretă, în care iubirea noastră de patrie (această patrie frumoasă…) nu se poate manifesta plenar, foarte probabil din cauza UE şi a americanilor, că altfel nu-mi explic, din moment ce tot românul declară prin sondaje că e om cu frica lui Dumnezeu şi iubitor de ţară. Concret, într-unul din cele mai interesante puncte ale drumului menţionat, aproape de Silvaş şi de intersecţia spre Prislop, se deschide o privelişte pe care aş numi-o spectaculoasă. Pe vreme bună cu cer senin, se văd perfect şi Munţii Retezat, şi Poiana Ruscăi, şi Apusenii până hăt! departe spre Muntele Vulcan de la Buceş şi – pentru cunoscători – spre Roşia Montană. Silvaşul, într-o parte, şi Teliucul, în cealaltă, întregesc priveliştea. Pe o creastă domoală, nu prea departe, se vede cu uşurinţă biserica din Ghelari.
Îmbătaţi simbolic de atâta frumuseţe, privitorii simt nevoia să se răcorească, de bună seamă îndemnaţi de americani – căci cum altfel ne putem explica reacţia românului iubitor de patrie şi frumos, anume aceea de a lăsa mormane de doze de bere şi peturi, pachete de ţigări, napolitane şi chips-uri taman în locul care permite priveliştea de excepţie. La o privire mai atentă, se poate vedea că fiecare intrând în pădure, fiecare pajişte, fiecare luminiş dintre Hunedoara şi Silvaş sunt marcate de trecerea pe acolo a turiştilor sau ce-or fi ei, „petrecăreţi” cum îi numesc televiziunile. Or mai fi ei şi autentic-tradiţionalii săteni din zonă (aşa am auzit un comentator de radio că spune, „autentic-tradiţional”, că probabil nici autenticul şi nici tradiţionalul nu mai sunt ce-au fost odată, s-ar mai putea completa cu veritabil şi la mare nevoie, strămoşesc).
Obişnuit să umble maşina de salubritate după el, românul omite că între localităţi nu există jurisdicţie a autorităţilor locale şi aruncă tot ce poate pe unde poate, pentru a-şi marca efemera trecere prin această lume cu pet-uri şi doze de bere, despre care a auzit el că durează până la 200 de ani. Pe de altă parte, cunoscând probabil lozinca celor care adună cu sârg din Parcul de la Simeria sau de pe traseul fostei mocăniţe mizeria altora, anume „nu pot ei arunca gunoi cât putem noi strânge”, aruncătorii vor să demonstreze contrariul, că ba da, ei pot arunca mult mai mult, în mult mai multe locuri, dincolo de raza de acţiune a vreunui grup de voluntari care nu dă neapărat ochii peste cap la auzul cuvântului patrie, dar îşi suflecă mânecile şi adună gunoaie, ca s-o ţină frumoasă măcar estetic, dacă altfel nu se poate…
