Cică Bulă era securist şi a primit misiunea de a însoţi lotul de gimnastică al României la Olimpiada de la Los Angeles, în 1984. Se întoarce el în ţară şi colegii, curioşi, îl întreabă cum e în Statele Unite. “Mă băieţi”, zice Bulă, “ăia n-au nici trecut glorios ca al nostru, n-au nici viitor de aur, da’ au un prezent de te doare capu’…”.
Total nemulţumiţi de mediocritatea societăţii româneşti, ne căutăm refugiul mai puţin în viitorul de aur (sondajele arată că majoritatea crede că ţara se îndreaptă într-o direcţie greşită – deşi este greu de precizat vreo direcţie…), dar foarte mult în trecutul nostru plin de eroi, glorie, viteji şi ascendenţe ilustre. Dacă acum nu suntem, cel puţin atunci… Numai că acest gen de a ne culca pe o ureche este nociv pentru un popor care doreşte să-şi găsescă un loc onorabil în noua structură de putere care se formează, greu, dar se formează – Uniunea Europeană (rămânerea noastră pe dinafară ar fi avut efecte catastrofale, dar asta este o altă discuţie). În perioada interbelică, Emil Cioran a dat glas unei părţi a acestor frustrări în volumul Schimbarea la faţă a României, legionarii au încercat să ducă România în modernitate şi să-i definească o identitate după un model tradiţionalist-mistic, iar comuniştii au aplicat mai multe modele, în funcţie de interesele dictatorilor succesivi – ba am fost provincie rusească de filiaţie slavă, ba ne-am descoperit vâna daco-romană, ba ne-am uitat doar la daci. Pasiunile sunt însă mult mai vechi, de pe la paşopt am putea spune, ba chiar şi Şcoala ardeleană a introdus diverse modalităţi de raportare la istorie, latinitate, etc. Cărţile, piesele de teatru, filmele au contribuit şi ele la proliferarea unor imagini deformate despre anumite evenimente istorice, astfel că până la urmă mulţi au ajuns să creadă că Ştefan cel Mare şi nu Barbu Ştefăcescu-Delavrancea a spus că Moldova nu e a mea şi nu este a voastră, ci a urmaşilor urmaşilor noştri în veacul vecilor. Efectele de scenă au completat profeticele vorbe.
Nivelul redus al educaţiei şi importanţa tot mai mică acordată studiului istoriei se întâlnesc, ciudat, cu nevoia din ce în ce mai acută a unei poziţionări identitare, la nivel local, regional sau naţional. Educaţia superficială face casă bună cu maniera superficială de utilizare a internetului, de unde sunt preluate de-a gata şi date corecte, dar şi aberaţii – acestea din urmă având avantajul că sunt seducătoare prin modul în care răspund orgoliului nostru rănit şi frustrărilor de diferite tipuri. Vrem cu disperare să avem ceva inedit, fantastic, care să ne redea demnitatea pe care România actuală nu reuşeşte să o găsească, din cauza unei proaste gestionări prelungite. Exemplele sunt nenumărate, de la schelete uriaşe descoperite la Roşia Montană, descoperire ţinută evident secretă, la tăbliţele de la Tărtăria, despre care nu e suficient să se spună că sunt foarte vechi, că nu au fost descifrate, ci că sunt cele mai vechi, mai vechi nu există, cu ele a început scrisul pe Planetă, ba apăruse la un moment dat ceva de genul când nimeni nu ştia să citească, la Tărtăria se scria – o contradicţie în termeni.
Foarte puţini se obosesc să se documenteze, iau totul de-a gata. Am văzut reluată zilele trecute tema dacilor cuceriţi de romani, care în răstimpul dintre cucerire (anul 106 d.Cr.) şi retragerea aureliană (finalizată în 275 d.Cr.) nu ar fi avut timp să înveţe limba latină, că soldaţii legiunilor romane erau din toate colţurile Imperiului şi deci puţin cunoscători de latină. Concluzia implicită – nu prea avem nimic de împărţit în termeni culturali cu Imperiul, noi am fost şi rămânem daci. Cine să se obosească să afle cum se produce aculturaţia (ce dracu’ o mai fi şi aia…?) Oare există cazuri similare? Oare francezii se trag din gali? Nu cumva din franci, care nu sunt gali? N-or fi şi ei amestecaţi cu vizigoţi şi alţi migratori, veniţi de prin stepe? Oare nu cumva dacii şi noi nu suntem chiar acelaşi popor şi etnogeneza românească este mai complexă şi la fel de onorabilă? Avem o mare şansă că civilizaţia dacilor e pe teritoriul de azi al României şi ne onorează, dar mi se pare că se cultivă deliberat confuzii de genul 2050 de ani de la crearea statului centralizat dac sub conducerea lui Burebista…
Dar cine are nevoie de adevăruri? Mai bine legănaţi în iluzii de mărire. Ne place să trăim în spectacol, mascaradă şi poleială.
