Printre atâtea chestii serioase, ne mai facem timp pentru exerciții cvasi-inutile – deși uneori astfel de teme inflamează opinia publică incomparabil mai mult decât știrile de fond. Dar sunt utile așa, ca exerciții de argumentare. Prietenii știu de ce…
Venit recent la Deva pentru a-și lansa două volume, jurnalistul Cornel Nistorescu, însoțit de poetul și editorul Petru Romoșan, a pledat pentru o reconsiderare a rolului pe care l-a avut pentru urbe Dr. Petru Groza. Statuia lui ar trebui repusă pe soclu, a fost una dintre concluziile subînțelese. Niște scrieri ale lui Petru Groza demonstrează buna lui credință manifestată la momentul Marii Uniri, dispus fiind să treacă peste ezitările lui Iuliu Maniu, cel din urmă îngrijorat de diferențele mari care existau între Ardeal și Regatul României – îngrijorări nu lipsite de temei, după cum s-a văzut mai târziu.
Generația mea a învățat însă la școală despre Petru Groza, pe care îl vedeam aproape zilnic pe soclul său din Piața Unirii, că a fost premier în primul guvern “democrat”, adică primul din care au făcut parte și comuniștii. Casa lui, lângă parc, părea intangibilă pentru noi, copiii, vedeam iedera cățărându-se pe ea și nu ne întrebam cum de cineva poate să aibă un asemenea căsoi în comunismul egalizator. Apoi am auzit gluma cu mâna întinsă a statuii lui Groza, care arăta spre clădirile din fața ei, punându-i-se în gură cuvintele “Toate astea au fost ale mele”.
Devenit jurnalist după 1990, am asistat la demolarea (dificilă…) a statuii de pe soclu. Devenise un personaj ce reprezenta comunismul, părtaș la dominația sovietică. Statuia era culcată umil în curtea Consiliului Județean, pentru că nu i se găsea niciunde locul, nimeni nu o revendica, nimeni nu-și asuma responsabilitatea trimiterii ei la topit. Părerile deveneau împărțite, că de, se putea. Dacă în comunism Groza era ce doreau mai-marii comuniști și istoria “oficială” să fie, după 1989 rolul lui a pendulat între unealtă a rușilor și salvator al României, pe motiv că ar fi făcut compromisul mai ușor de suportat.
Dacă însă trecem de momentul 6 martie 1946, cel al instalării guvernului democrat, vom vedea că Petru Groza nu s-a limitat la a gira un guvern comunistoid și aservit deja rușilor, ci a continuat colaborarea cu noul regim în momente-cheie ale destructurării fostei societăți românești – anume naționalizarea din 1948 și începutul cooperativizării agriculturii, în 1949. Cât despre compromis, iată ce spunea despre Stalin: „M-am apropiat de el. Acesta stătea pe un soi de cotineață, ceva mai înaltă ca podeaua. M-am aruncat în genunchi, i-am sărutat picioarele și i-am spus: În sfârșit mi-am atins idealul de mic copil. Ziua asta va fi cea mai frumoasă zi din viața mea. Stalin, vădit impresionat, m-a luat de braț, m-a ridicat, m-a îmbrățișat. Îi făcuse o impresie deosebită circul meu și pe urmă l-am câștigat. Eram un teatralist fără pereche!”.
Nu am făcut decât să redau informații despre Petru Groza, din experiența personală sau de pe surse internet. Desigur că sunt restrictive și interpretabile, deși eu cred că nu totul este interpretabil oricum și între orice limite. Nu întotdeauna dezbaterile publice sunt utile, pentru că istoria a fost profund pervertită în timpul comunismului, iar generațiile tinere nu s-au prea omorât cu studiul. Masele nu au întotdeauna dreptate și mai ales în România ele devin cu ușurință victimele populismului trâmbițat iresponsabil, cu suficientă inteligență pot fi determinate să accepte orice, pe Ion Antonescu erou național sau pe Corneliu Coposu vândut străinătății…
Desigur că statuia lui Petru Groza este departe de a face parte din prioritățile României și nici măcar din ale Devei. Dar uneori e plăcută și discuția de dragul discuției. Și o vom continua și în textul viitor, unde vom vedea dacă William Cuceritorul are statui în Anglia… Vedeți vreo legătură?
