De câteva zile a apărut pe facebook un grup – Eşti devean dacă… Nu m-am grăbit deloc să fac vreun comentariu prin care să mă identific ca devean, dar am urmărit rapida dezvoltare a postărilor şi cred că ceea ce am constatat poate face chiar obiectul unui studiu sociologic – dacă Deva ar avea o universitate, cu siguranţă că o lucrare intitulată Aspecte ale dezvoltării şi evoluţiei identitare în spaţiul devean s-ar bucura atât de succes academic, cât şi de public. Ceea ce scriu aici este departe de a avea vreo rigoare academică, sunt simple constatări care stau la îndemâna oricui vrea să ştie de ce ar putea fi cineva devean şi ar alege să se uite pe pagina de facebook amintită.
Pentru cineva care a prins mult din evoluţia (şi uneori involuţia) Devei, pagina de facebook Eşti devean dacă… este în primul rând o foarte plăcută experienţă ludică. Cu detaşare şi umor parcurgi vârstele oraşului, filtrate prin ochii martorilor oculari. Care martori doresc să se exprime, să se regăsească.
Succesul paginii a fost instantaneu. Postările nu pot defini caracteristici specifice deveanului, ci se constituie practic într-un summum de amintiri şi experienţe personale legate de oraşul în cauză – Deva. Este uşor sesizabilă nevoia de identitate prin constituirea şi apoi apartenenţa la grupuri mai mici decât grupul celor care sunt deveni. Cu alte cuvinte, eşti devean (adică faci parte din grupul celor care sunt deveni) dacă – printre altele – faci parte din grupul celor care şi-au dat întâlnire la cal sau au mâncat ciorbă de burtă la băltoacă (jargon pentru fostul bar „15 lei”, alt jargon pentru acelaşi bar, care se numea de fapt altfel, nici nu mai contează cum).
Identificarea cu oraşul are evident vârste diferite. Aproape invariabil fiecare se duce cât poate mai mult în timp, valorizând experienţe iniţiatice pe care le ţine minte cu drag sau care se leagă de momente plăcute, aventuroase, şmechereşti. Numărul sub-grupurilor de deveni creşte enorm, pentru că sunt deveni cei care au făcut ore cu un anumit profesor, la o anumită şcoală. Desigur că acel profesor a fost întâlnit doar într-o anumită perioadă, finită. La fel o anumită terasă, un local, un loc de întâlnire. Valoarea sentimentală diferă tot în funcţie de vârstă – este devean şi cel ce a terminat liceul sportiv în 1987, de exemplu, ca şi cel ce asculta la Sarmis trupa Brevis. Aceste date îndepărtate nu reprezintă însă mai nimic pentru deveanul născut după 1990, care cumpăra gumă Turbo de la Consignaţia Marc, unul dintre primele business-uri de succes postdecembriste din Deva.
Unii se simt reprezentaţi de grupuri diverse. Alţii sunt primii care crează propriul grup, micşorând sau lărgind baza de acceptare. Numărul celor care au luat o palmă de la un anumit profesor poate fi mult mai mic decât al celor care au prins frizeria Ciufulici, de exemplu.
Analiza devine şi mai interesantă în momentul în care apar primele fotografii „de epocă”. Nu cele foarte vechi, de la începutul secolului trecut, care nu mai au martori oculari, ci cele de la mijlocul anilor ’70 – se păstrează un număr limitat de fotografii cu Deva din perioada 1970 – 1990. Cu sau fără autoturisme, cu sau fără blocuri, fotografiile poartă aproape invariabil mesaje nostalgice, de tip – uitaţi-vă cât era de frumoasă Deva pe vremea când… Putea fi frumoasă sau nu, asta este discutabil şi extrem de subiectiv. Nici măcar nu mai contează. Iată o scurtă anecdotă. Doi vârstnici stăteau de poveşti pe o terasă (nu neapărat din Deva…). Lângă ei trăgea cu urechea un jurnalist. Bătrânii tot povesteau despre război, despre cum le-au îngheţat picioarele în tranşee, despre cât de rău era când îi bombarda inamicul. La un moment dat, jurnalistul intervine: oameni buni, dacă era atât de rău, de ce vă tot povestiţi chestiile astea? Unul dintre vârstnici se întoarce şi-i răspunde: era rău, dom’ne, dar eram tineri, înţelegi…
