A trăit 4 ani în preajma Familiei Regale şi l-a însoţit pe Regele Mihai peste tot pe unde a fost nevoie.
Acum are 92 de ani şi povesteşte cu drag ce-şi mai aminteşte despre cătănia de la Peleş, din vremea celui mai mare şi mai ucigător război din istoria omenirii
Habar n-avea Nicolae Hogman că tocmai el, un pui de ţăran din Greleşti, plecat la recrutare în opinci, o să ajungă să dea mâna cu Regelui Mihai al României şi să petreacă patru ani în preajma 
Familiei Regale, la Castelul Peleş.
Hunedoreanul s-a născut exact cu o lună înaintea Majestăţii Sale şi a fost soldat în Garda Regală între 1942 şi 1946. Patru ani, l-a însoţit pe Rege oriunde a fost nevoie. Povestea lui e veche de 70 de ani, dar Hogman nu şi-a şters-o cu totul din memorie. Povesteşte cu drag de zilele de instrucţie de lângă Câmpina şi de gărzile de la Peleş, unde a învăţat să poarte coiful cu panaş şi să tragă la ţintă.
Astăzi, are 92 de ani şi îi poartă cu mândria unui fost soldat şi cu înţelepciunea pe care i-a dat-o viaţa trăită simplu, între cătunul din Hărţăgani şi mina de aur pe care a scormonit-o 35 de ani.
„Om mai fain nu văzusem până atunci!”
În 1942, comisia de recrutare pentru armată ajungea la Greleşti. Nicolae Hogman avea 21 de ani şi pleca la cătănie. A ieşit pe poarta casei cu un cufăr de lemn şi în opinci. La Sinaia, a azvârlit opincile şi a încălţat bocancii. Şi-a dezbrăcat iţarii şi a îmbrăcat uniforma de soldat în Garda Regală. Iar cu Regele Mihai a dat ochii chiar din prima zi de armată.
„Om mai fain ca el nu văzusem până atunci. Tânăr, zdravăn şi bine făcut. Cu faţa luminată şi cu ochi albaştri. A vorbit cu toţi soldaţii şi am băgat de seamă că era tare popular”, îl descrie hunedoreanul pe ultimul suveran al României.
Aşa a început cătănia în Garda Regală pentru feciorul din Greleşti. Şi a durat continuu până-n ’46. Era vreme de război când l-au luat pe Hogman la armată şi tocmai Garda Regală l-a scăpat de front. Şi l-a mai scăpat ceva. Buna lui purtare. Că nu fitecine ajungea să stea în preajma Regelui.
„Trebuia să fii om ca lumea şi să respecţi regulile de la Castel – altfel, nu rămâneai. Trebuia să stai ca sfântul. Nu mişcai în post!”, povesteşte fostul soldat.
În vremuri de restrişte
Amintiri din armata de pe vremea războiului are multe hunedoreanul şi pe toate le înşiră după cum şi le aduce aminte. Se supără uneori, când gândurile i se învârtesc prin cap şi suduie când memoria îi mai joacă feste. În poveştile lui apar pe rând soldaţi, aghiotanţi regali, colonei şi generali, iar peste toate stau două chipuri – al Regelui Mihai şi al Reginei mamă, Elena.
„Îi vedeam zilnic când erau la Peleş – cu aghiotanţi ori cu generalii cu care vorbeau de război. O dată, am fost cu Regele să deblocăm un drum – la Sinaia, la cota 1400. Eu şi câţiva soldaţi – aleşi pe sprânceană. Ne-am înghesuit într-un tanc condus chiar de Majestatea Sa. Niciodată n-am văzut să lase pe altcineva să conducă, indiferent că era vorba de maşină, ori de tanc ori de avion. Am puşcat o avalanşă care blocase drumul în munţi şi ne-am întors la cazarmă. Fiecare soldat a primit mâncare şi o cană cu vin. Răsplata Regelui pentru efortul nostru. Altă dată, am deblocat drumul din Caraiman, unde-i Crucea – cu Regele în frunte, urmat de soldaţii numiţi să-l însoţească”, îşi aminteşte Hogman.
Pedeapsa generalului Şova
Cazarma soldaţilor era ceva mai sus de cele trei castele – Peleş, Pelişor şi Foişor.
„Dormeam pe paturi din lemn, acoperite doar c-o rogojină”, descrie hunedoreanul.
La instrucţie, soldaţii se încolonau zilnic pe un câmp de la intrarea în Câmpina. Parcă-l vede şi acum pe generalul Nicolae Şova (foto), călare pe calul lui alb.
„Şi Regele venea de multe ori pe câmpul de instrucţie, dar când îl vedeam pe General,
ştiam că s-a întâmplat ceva. Îi plesnea cu un furtun pe ăi de furau – soldaţi de-ai noştri, pe care-i dibuia că dau iama, noaptea, prin cazarmă. Luau ce apucau şi vindeau pe mâncare şi băutură. Noi descopeream furtişagul abia dimineaţa, când unul nu-şi găsea bocancii, altul vestonul, altul pantalonii. Când termina cu plesnitul, urca iar în spinarea calului şi numa’ ce-l auzeam: ‘Hogman de la Garda Regală, ia dă-i drumul la o cântare!’. Şi eu cântam de se scutura Câmpina”, rememorează fostul soldat.
La fel de bine îşi aminteşte Hogman şi de figura generalilor Radu Gherghe şi Edgar Rădulescu, care au trecut des pe la Peleş în vremea aceea, şi de colindele pe care soldaţii i le cântau Regelui la fereastră, şi de ceasul pe care-l asculta bătând deasupra Castelului când era de gardă, şi de zilele şi nopţile în care păzea Drapelul ca pe ochii din cap.
„Când Regele nu era la Peleş, nu mai vedeai nici Drapelul. Îl puneam într-o boxă din curtea Castelului, ferecat cu trei lacăte, şi-l păzeam 24 de ore din 24”, spune hunedoreanul.
Ultima amintire
Nicolae Hogman şi-a terminat cătănia în 1946. „Regele a dat o masă pentru toţi soldaţii din Garda Regală. Ne-am luat hainele civile şi am plecat la gară. Dar nu oricum. Conduşi de fanfară!”, e spune, mândru, fostul soldat.
Pe Regele Mihai îşi aminteşte că l-a mai văzut doar o dată de atunci. Când l-au izgonit comuniştii din ţară. Iar pe la Peleş n-a mai trecut din armată, că n-a avut el vreme să umble prin ţară. S-a întors în sat, să-şi muncească pământul, iar în ’47 s-a însurat.
„Am luat o văduvă. I-am promis că mă-nsor cu ea când vin din armată. Şi m-am însurat, ce era să fac? Că vorba-i vorbă de când lumea în neamul lui Hogman. Muierea e mai mare ca mine cu un an, dar n-a fost bai, că era tare faină pe vremea aia. Şi eu am fost altfel în tinereţe. Înalt şi pogan, că-s corcitură de neamţ. Aşa-mi zice şi numele!”, se laudă Hogman.
După armată, a făcut şcoala de maiştri şi s-a întors la mină, să scoată aurul de sub pământ. 35 de ani a făcut drumul pe jos până la Gurabarza.
„20 de kilometri dus şi 20 ca să mă întorc acasă. Îmi lua trei ceasuri s-ajung la lucru. Dar eram în putere pe atunci, aşa că m-am descurcat”, mai spune săteanul.
Cel mai avut om din sat
La 50 de ani, a rămas la pensie. A muncit cât a putut şi a adunat ceva avere. E mândru de gospodărie şi mai ales de copiii pe care i-a crescut. Cinci sunt ai lui şi unul al nevestei. Au plecat care încotro, pe la casele lor. Doar un fecior a rămas lângă el, să-l ajute la bătrâneţe. Nepoţilor nu le mai ţine de mult socoteala. Se mulţumeşte să spună că fiecare dintre copiii lui are cam 4-5 urmaşi.
La 92 de ani, Nicolae Hogman e cel mai avut sătean din Hărţagani. Aşa spun vecinii. Dar el nu face atâta caz de avere. Să nu-l creadă careva lăudăros. A muncit pământul cu mâna lui, cât a fost în putere, şi apoi a pus ban pe ban să-şi cumpere combină şi tractor.
„Atunci am vândut boii. Am rămas doar cu oile şi cu vacile”, spune bătrânul, cu ochii spre oile care pasc prin livadă. Se întoarce apoi roată, să cuprindă cu privirea pământul şi întinde un deget spre nişte case din jur. Sunt munca lui de-o viaţă.
„Mai am două la Deva şi o garsonieră lângă Piaţă”, încheie Hogman socoteala averii.
De pe urma trudei la mină, s-a ales cu o pensie de 1.300 de lei, iar pentru curajul din cătănia în vremea războiului primeşte lunar 2.500 de lei.
„Abia dacă văd eu toţi banii ăştia. Se duc la copii, că trebuie să-i ajut. Unui nepot i-am luat maşină. I-am plătit-o din pensie. Acum parcă i-aş lua şi soră-sii, dar tare mă tem să nu închid ochii şi s-o las cu rate”, spune săteanul, convins că Dumnezeu a cam uitat de el pe lumea asta.
Chiar dacă are 92 de ani, Hogman e încă e sănătos la minte. Doar trupul i-a cam slăbit. Nu-l mai ajută picioarele şi a lăsat-o mai moale cu munca.
„Am făcut destule, dar acum nu mai pot. Acum muncesc mai mult copiii, că-n familia mea au fost numai oameni harnici. Nimeni n-o să se nască vreodată leneş în neamul lui Hogman!”, încheie, răspicat, fostul soldat din Garda Regală.
