Aş dori să mă opresc puţin asupra accidentului nefericit produs în Muntenegru şi a urmărilor acestuia, dintr-o altă perspectivă – anume accea a nevoii noastre, a românilor, de a fi apreciaţi, de a găsi solidaritate pe acest continent şi în această Uniune Europeană (din care Muntenegru nu face parte), de a obţine, la urma urmei, puţină iubire – pe care s-a văzut că suntem dispuşi să o returnăm înzecit, cel puţin declarativ, atunci când sesizăm disponibilitatea celuilalt de a o oferi.
Ce s-a spus despre România în ultima vreme, în mass-media occidentală? Aproape nimic bun, şi mă refer aici la problemele noastre de imagine, la exportul de delincvenţă (poate nu în cantităţi mai mari decât o fac alţii, dar în orice caz mai speculat), la teama englezilor că vor fi invadaţi de români bolnavi de TBC, la disperarea francezilor confruntaţi (real) cu tabere de romi. La dispreţul ofuscat că noi la Eurovision nu avem prieteni, că noi le dăm toate punctele moldovenilor de peste Prut şi ei ne returnează doar 10, că Spania ne dă puncte pentru că sunt români acolo (anul ăsta n-au fost pe fază…), că părem exact cum spunea poetul, o insulă latină într-o mare nu doar slavă, ci într-o mare în care România îşi păstrează un exotism suspect, străpuns din când în când doar de pasiunea pentru inedit a Prinţului Charles.
Ei bine, în acest conglomerat pe care îl percepem mai degrabă ostil (şi care dă naştere unui etern cor al lamentaţiilor), o ţărişoară, Muntenegru, cu drumuri frumoase, extraordinar de frumoase (am fost pe ele), o plăcere pentru cel căruia îi place să conducă şi un calvar pentru cei ce conduc de voie, de nevoie, această ţărişoară deci s-a mobilizat de la omul de rând până la ministru pentru a ajuta România – reprezentată simbolic prin nenorociţii prăbuşiţi cu autocarul în prăpastie. Unii au anunţat autorităţile, alţii au ajutat la scoaterea răniţilor şi decedaţilor, alţii au donat sânge, oficialii lor au venit la locul accidentului, mă rog, părea că o întreagă ţară ia parte la drama petrecută în apropiere de Podgoriţa. O paranteză – personal, am apreciat modul în care, cu puţine şi regretabile excepţii, nu le numesc, autorităţile române s-au implicat în acţiunile de salvare şi apoi de repatriere a răniţilor şi corpurilor celor decedaţi. Mecanismul eficient pus la punct de Raed Arafat a funcţionat, dar a funcţionat şi aparatul instituţional cu atribuţii în astfel de situaţii.
Pe de altă parte, o mare parte a românilor a rezonat cu solidaritatea muntenegrenilor, nu în sensul unor mulţumiri sobre, ci în primul rând afectiv, uneori cu un patetism care denotă cât de impresionaţi am fost de mobilizarea pentru oamenii accidentaţi, transformată simbolic în ataşament faţă de România. Mesaje în mediul online, sub diverse forme, reportaje televizate, lampioane ridicate spre cer, bileţele de mulţumire la ambasada Serbiei, care reprezintă şi Muntenegrul, chiar mesaje cu tentă autocritică, în genul „ne-aţi dat o lecţie”, cu trimitere directă spre dezbinarea considerată între tarele noastre naţionale. Ne-am descoperit filiaţii regeşti, mă rog, am exploatat cum am ştiut mai bine un semnal pozitiv conjuctural, primit după o serie mult prea lungă de situaţii în care România a fost conotată negativ.
În opinia mea, acest val de simpatie la adresa Muntenegrului, uneori chiar excesiv de emoţional, într-o manieră aproape personalizată este şi parţial determinat de frustrările noastre, de nevoia de a avea un prieten, de a fi preţuiţi într-o lume pragmatică, riguroasă şi destul de puţin dispusă să ne înţeleagă. Nu idealizez, nu toţi gândesc aşa şi ne aflăm sub impresia proaspătă a tragediei din Muntenegru. Dar am dori să fim, măcar puţin, iubiţi.
