Sorin Ovidiu Bălan
Este încă foarte-foarte dimineaţă. Deocamdată, mare parte dintre locuitorii din Silvaşu de Jos sau din Silvaşu de Sus, nu s-au trezit încă. Ici-colo, la câte o fereastră, se aprinde câte o lumină somnoroasă. Pereţii reci ai caselor cu ferestrele stinse înşirate de-a lungul drumului principal, sunt linşi de fasciculele farurilor autoturismelor. Multe, foarte multe maşini pentru o astfel de oră. Merg încet, în coloană. Şir de lumini, foarte vii, în comparaţie cu amorţeala în care încă se află cele două localităţi. Drumul către mânăstire este îngust. Pe multe porţiuni, abia de încape o singură maşină. De aceea, cei care l-au construit, din când în când, pe aceste porţiuni înguste, au făcut câteva refugii. Un fel de nod de cale ferată, ca să poată trece garniturile unele pe lângă altele, când nu este decât un singur fir de drum de fier. Deocamdată, refugiile nu sunt folositoare. Nimeni nu coboară. Toate maşinile merg într-o singură direcţie. În sus, către mânăstire.
Langoşi şi gogoşi calde
O furgonetă urcă greu, cu motorul accelerat la maximum de către şofer. Este încărcată mult peste capacitatea ei. Când ajunge în dreptul magazinelor improvizate din foi de placaj, trage în faţa unuia dintre ele şi imediat doi bărbaţi încep să descarce saci grei, din care se prelinge câte un firişor de făină. Dugheana este luminată în interior: „Langoşi, clătite, plăcinte calde”. Şi la magazinele din vecinătate este deja mişcare. Se aud ridicându-se obloane. Se aprind lumini. Dube sau mici camioane opresc în faţa lor. Descarcă tot felul de suveniruri, de la fotografii uriaşe, la icoane sau mici litografii cu mânăstirea, imagini din zonă cu magneţi de lipit pe frigider, dar şi fluiere, bâte din lemn, ţesături. Un mic bazar, jumătate cu obiecte bisericeşti, jumătate cu tot felul de nimicuri-suveniruri prinde viaţă şi este gata să-şi primescă vizitatorii. Încă nu s-a luminat de-a binelea. Coloana de maşini este acum mai înghesuită. Se circulă deja bară la bară. Autovehicule din judeţele învecinate, Mureş, Sibiu, Bihor, Arad, dar şi unele venite de la sute bune de kilometri, plecate cine ştie când la drum: Vaslui, Tulcea, Constanţa, Brăila, Iaşi, Giurgiu. Minunea despre care toată lumea vorbeşte, a adus pelerini din toată ţara.
Miracolul asupra tumorii
Marian Dârţă, unul dintre cei mai cunoscuţi stilişti din România, se bate de mai multă vreme cu necruţătorul cancer. Boala l-a desfigurat. Prietenii l-au părăsit. Medicamentaţia specifică începuse şi ea să nu-şi mai facă efectul. Singur în faţa nenorocirii, Marian Dârţă părea că a pierdut bătălia cu boala ucigaşă. Asta până de curând, când a decis să vină să se roage la Prislop, la mormântul părintelui Arsenie Boca.
„La 9 dimineţa am urcat acel deal şi am ajuns în faţa crucii. Nu a fost uşor, eu obosesc foarte repede. E un loc plin de evlavie, parcă timpul se opreşte în loc. Acolo, m-am rugat ca bunul Dumnezeu să mă ierte de toate păcatele pe care le-am făcut. Am plecat de acolo cu bucurie în suflet. Tumoarea pe care o am la cap, mare cât o portocală, din cauza citostaticelor, mai dă înapoi în primele zile. Dar trecuseră deja 3 săptămâni şi nu se întâmplase nimic. În dimineaţa de după ce am fost la mormânt, am dus instinctiv mâna la cap şi am început să ţip de fericire: s-a micşorat tumora. Nu mi-a venit să cred!” a declarat Marian Dârţă, în lacrimi, la emisiunea „Răi da’ buni”, de la Antena Stars.
O coadă uriaşă
S-a luminat. Parcarea, altminteri încăpătoare din faţa mânăstirii este plină ochi. Nu mai este nici un loc. Maşinile care continuă să urce, opresc pe marginea drumului. Şirurile încep să devină nesfârşite, pe măsura trecerii timpului. Mai întâi câteva sute de metri, apoi un kilometru, apoi câţiva kilometri. Se umple şi parcarea din faţa micului bazar, aflat la distanţă considerabilă de intrarea în mânăstire. Iar şirul de maşini continuă să se întindă către vale.
Coadă este şi pe aleea pieruită care duce la mormântul părintelui Arsenie Boca. Pelerinii stau aliniaţi în deplină ordine. Deşi suntem afară, se vorbeşte în şoaptă, ca în catedrală. Suntem în catedrală. Tot locul este o catedrală. O catedrală care are drept cupolă cerul şi altar mormântul părintelui Arsenie Boca. Unii dintre oamenii de la coadă, citesc în gând din cărţi mici, de rugăciuni. Alţii vorbesc. Despre credinţă. Despre minuni. Despre speranţă. Despre evlavie. Despre viaţă şi despre moarte. Cei care au cunoştinţă despre câte o minune, o împărtăşesc celor din jur, care ascultă cu luare-aminte. Cea mai des pomenită este întâmplarea incredibilă cu Marian Dârţă. Şi lumea se bucură şi se roagă pentru sănătatea lui. Şi se roagă pentru sănătatea fiecăruia.
A trecut demult de ora prânzului. Coada de maşini parcate pe marginea drumului şerpuieşte după dealuri. Coada oamenilor care stau la rând şerpuieşte şi ea pe aleea pietruită, printre brazi. Deşi amiază, este foarte frig. Dar un frig sănătos. Un frig adevărat, de iarnă adevărată. Din acela despre care bunicii ne spuneau că omoară microbii. Femeile au capul acoperit. Foarte multe dintre ele, deşi îmbrăcate în pantaloni groşi, şi-au pus pe deasupra şi fuste pe care le-au găsit la intrare. Bărbaţii au capetele descoperite. În faţa crucii, nimeni nu stă să se roage mai mult de câteva secunde. Nu pentru că nu ar vrea, ca după mai bine de două ore de stat la coadă, să plece atât de repede. Dar în spate, mai sunt mulţi, foarte mulţi pelerini. Iar aici este un loc în care, parcă fără să vrei, te gândeşti şi la aproapele tău.
Nu mai sunt de niciunele
Este aproape seară. Pe aleea din piatră, coada s-a mai micşorat. Acum este mai aglomerat la biserică şi la râu. Oamenii îşi umplu sticlele din el. În butoaiele pentru aghiazmă nu mai este nimic. S-a terminat. Umplu sticlele din pârâu şi afirmă că apa este la fel de sfântă ca şi aghiasma, numai pentru simplul motiv că are drum pe aici, curge pe lângă mormântul părintelui. Afară, drumul de acces către mânăstire este blocat de cârdurile de maşini care unele încearcă să urce, altele să coboare. Printre ele merg pe jos pelerinii care şi-au lăsat maşinile în vale, la câţiva kilometri de aici. Nici la gogoşerie nu mai au nimic. S-a mâncat tot. Doar la una dintre florării mai sunt câteva ghivece cu flori scărmănate, pe care nu a vrut să le cumpere nimeni. În rest, s-a vândut tot. Nu numai crinii, florile pe care le îndrăgise părintele. Ci tot.
E noapte de-a binelea. Magazinul de la intrarea în mânăstire este închis demult. Nici el nu a mai avut ce vinde, încă de pe la cinci după-amiaza. Încă este coadă la lumânări. Iar din vale, continuă să urce maşini. Un şir de lumini. Maşini cu numere din judeţele învecinate, dar şi din altele, aflate la sute de kilometri depărtare.
