În urmă cu câteva zile străzile Devei au „găzduit” o procesiune religioasă cu tematică pascală, anume refacerea drumului crucii şi răstignirea lui Iisus Hristos. Tangenţial, am abordat tema în emisiunea „Detaliul şi perspectiva” de la Hunedoara TV, împreună cu psihologul Ioan Crişan. O reiau în acest editorial, nu pentru a critica sau a da lecţii, ci mai mult pentru a o transforma în subiect de reflecţie.
Folosind costume apropiate de cele reale, recuzită suficient de impresionantă, reproducerea supliciului Mântuitorului a adunat o mulţime destul de numeroasă, probabil impresionată de scenele violente care au însoţit până la un punct misterul suprem al creştinismului şi raţiunea sa de a fi – Învierea. Ceea ce s-a petrecut ar putea fi numit în multe feluri, cu mai multă sau mai puţină amabilitate, dar nu aş vrea să fiu foarte dur, nici cinic şi cu atât mai puţin răutăcios, aşa că mă voi opri la denumirea de „dramatizare stradală”. E potrivită, e kitsch, e menită să adune lumea, spre a o impresiona? Transmiterea unor sentimente religioase mi se pare mai puţin probabilă, rămân totuşi la ideea mea, cum că biserica ar fi totuşi mai indicată pentru a stimula trăirile credincioşilor. Se face şi la Ierusalim, mi-aţi putea replica. Da, se face, dar Deva nu este (totuşi…) Ierusalimul. Dar se organizează Drumul crucii şi de la Lupeni până la cabana Straja… Da, numai că acel drum are un alt mod de desfăşurare, fără simularea bătăilor şi răstignirii, e un fel de penitenţă asumată a celor care se decid să facă cei 10 kilometri pe jos, pe drum de munte.
Cred însă că ceea ce s-a petrecut la Deva poate fi judecat dintr-o perspectivă mult mai tehnică. S-au făcut filme despre Iisus Hristos, răstignire, înviere. Filme artistice şi documentare, mai dure sau mai reţinute, cu mai mult sau mai puţin talent. Nu te rogi în faţa unui ecran, dar te uiţi la film, pentru că afli. Te informează. Filmul, televizourl au rolul primordial de a informa, fac parte din media, media în sensul dat de Marshall McLuhan, de mijloc de comunicare în masă. Fiecare mijloc are specificitatea sa, de aceea McLuhan a spus că mediul este mesajul – dar aici intrăm pe un teritoriu mai puţin accesibil. Ei bine, şi formula de „dramatizare stradală” este un mijloc de comunicare – oamenii află ce s-a petrecut. Nu ca de la televizor, ci mai mult ca de la teatru, mai pe viu, mai realist cumva, fiind acolo, lângă „actorii stradali”. Dacă totul se păstrează în limitele decenţei, putem accepta un astfel de scenariu.
Şi cu acest prilej, doresc să urez cititorilor acestei rubrici Sărbători fericite, şi să ne auzim/citim cu bine…
