Cred că orice cetăţean cu un minim simţ analitic a privit cu îngrijorare ce se întâmplă în ţară de vreo săptămână încoace. Am motive să cred că şi oameni politici care şi-au păstrat capul pe umeri o fac.
Nu mai este un joc, nu mai sunt simple manevre politice care să ne lase cu gura căscată prin abilitate, diplomaţie şi inteligenţă. De la comasări de muzee (ca şi cum tot ce trebuia făcut în ţară s-a făcut, se pare că aceste comasări sunt o obsesie, în vară mai voia unul să comaseze vreo cinci instituţii de cultură…) la superimunităţi şi amnistii (periodic, Ceauşescu amnistia infractorii, îngrozind populaţia şi exasperând poliţiştii care se chinuiseră să-i bage pe ăia la zdup…), nimic nu a scăpat corpusului politic al României, într-o sarabandă care pare complet decuplată de necesităţile reale. Rezultatele sunt observabile fără mare efort.
Parlamentul, care oricum nu se afla la prea ridicate cote de simpatie şi încredere, este o instituţie esenţială a democraţiei percepută drept un fief al abuzurilor. Să nu ne mai mire faptul că parlamentul unicameral şi reducerea numărului de parlamentari (cu varianta extremă a renunţării la parlament) sunt aprobate cu entuziasm de majoritatea populaţiei. În acest moment, am motive să mă tem de rezultatele unui referendum prin care să se ceară opinia populaţiei în ceea ce priveşte menţinerea acestei instituţii.
Pe de altă parte, toate combinaţiile politice posibile în termeni de guvernare au fost epuizate. Luând în considerare partidele esenţiale, putem constata cu uşurinţă că PSD – PDL au fost la guvernare, PNL – PD (Alianţa D.A.) au fost, PSD – PNL – PC (USL) au fost, UDMR a făcut parte din majoritatea combinaţiilor, ca de altfel şi PC, UNPR este ombilical ataşat de PSD, minorităţile votează tradiţional cu guvernul, oricare ar fi el, PP-DD este un construct politic de criză, fără identitate, dar util ca masă de manevră, fără vreo relevanţă socială.
Fiecare combinaţie politică a venit cu un mesaj de speranţă, până la un punct crezut de electorat. Alianţa D.A. a făcut mult caz de corupţia PSD condus de Adrian Năstase şi a fost tractată de Traian Băsescu. Tăriceanu s-a bazat pe sprijinul tacit al PSD, apoi combinaţia PDL – PSD a fost trâmbiţată de Mircea Geoană drept Alianţa pentru România, supravieţuind însă doar nouă luni. Tractat de un Traian Băsescu care a găsit fel de fel de sloganuri ingenioase (puşcăriabili, de ce le e frică nu scapă, tonomate cu euro, etc.) PDL s-a dus glonţ spre zonele rarefiate ale procentelor electorale, de unde s-a prăbuşit cu zgomot după guvernarea obedientului domn Boc şi decredibilizarea lui Băsescu. USL a venit cu mesaj de tip facem dreptate, dar evoluţia ulterioară a evenimentelor a arătat că disensiunile dintre cele două partide sunt greu de conciliat, şi nu pe motiv de doctrină…
Este însă cert că USL a fost ultima alianţă politică în al cărei mesaj oamenii au crezut – atât cât au crezut, pentru că USL a venit la putere şi pe un puternic mesaj anti-Băsescu. De acum încolo, credibilitatea partidelor, câtă mai era, este atât de mult erodată încât practic la această oră nu există mesaj electoral credibil. Partidele se pot baza aproape exclusiv pe electoratul captiv şi pe o minimă dorinţă a oamenilor de a fi (totuşi) conduşi. Reprezentativitatea obţinută în urma alegerilor va mina orice eforturi de reformare în profunzime a instituţiilor, dacă avem în vedere gravele probleme din educaţie şi sănătate, ca să luăm doar două exemple.
Alternativele nu există. Partiduleţele care încearcă să speculeze conjunctura aparent favorabilă fac parte din foştii sateliţi ai PDL. Opoziţia este nestructurată şi se poate caracteriza ca fiind de tip facebook, difuză, în aşteptarea unor soluţii şi puţin dispusă să ia în considerare mesaje manipulatoare.
