Dragi cititori, am şi eu simpatiile mele – cred că v-aţi dat seama de asta. Politice şi nu numai. Simpatiile şi antipatiile, evident. Am fost oprit pe stradă şi întrebat de ce textele mele se referă din ce în ce mai rar la politică. „E prea mare înghesuiala”, i-am răspuns. „Îi las pe alţii mai avizaţi.” O spun fără ironie. Dar mai este un motiv – despre el, data viitoare. Astăzi, ceva care are legătură – una mai fină, dar are.
Pe Ovidiu Manoilescu nu-l cunosc foarte bine. Ne-am conversat pe ceva chestiuni tehnice, apoi am văzut că este pasionat de fotografie, că s-a implicat în organizarea unor evenimente culturale. Mi-a sunat bine. Iniţiativa care m-a amuzat însă, prin ineditul ei, este acea plimbare de duminică prin parcul de la Simeria. Arboretum, dendrologic, cum o fi… Ideea se integrează perfect conceptului de turism cultural promovat de un prieten, Laurent Chrzanovski – anume că nimic nu este interesant pentru turiştii străini dacă nu este mai întâi interesant pentru localnici. Aceştia, localnicii, ne spune Laurent cu aerul său detaşat italiano-elveţian, sunt cei care dau valoare oraşului lor, parcului lor, monumentelor lor. Turiştii din afară vin pentru că află, cumva, despre faptul că într-un anume loc se întâmplă/se poate vedea ceva care merită văzut. Cu alte cuvinte, turismul modern include evenimentul. Eveniment plăcut şi nu forţat – recunosc că sunt în ultima vreme exasperat de mulţimea de festivaluri ale cepei, cartofului sau ciulinului. Eveniment firesc – căci ce poţi face într-un parc, dacă nu să te plimbi, să faci fotografii şi să te întâlneşti cu oameni asemeni ţie – asta da, e un pretext care îmi este drag, să fii cu cei asemeni ţie. Ideile simple au în ele acea fărâmă de geniu – oricine se putea gândi, şi totuşi doar unul a făcut-o… Singularizată, plimbarea devine un punct de atracţie în sine, parcul fiind pretextul. Ce nu au făcut tone de pliante şi sute de sloganuri, o face un grup de entuziaşti plimbăreţi, cu talent sau doar cu entuziasm în ale fotografiei – nu mai contează. Contează însă un aspect esenţial – nimic nu a fost instituţionalizat. Ideea este din afară. Probabil că autorităţile ar fi elaborat complicate studii şi strategii de marketing şi promovare, atât de complicate că nimeni nu ar fi ştiut mai apoi să le pună în aplicare. Acum însă, dacă cei din interior o sprijină, dau dovadă de înţelepciune (pentru că sunt în stare şi să o distrugă, o, da, doar din invidie, pe principiul că „dacă nu noi, atunci nimeni”…). Iar spiritul ludic al Alinei State sau al cui o fi fost, cu oul de aur (eufemistic spus, desigur…) completează jocul. Un joc la miză mare, aş spune, care se însumează cu altele de acelaşi gen.
Cum ar fi, într-un alt registru, responsabilizarea instituţională a lui Nunu Brilinsky faţă de cetăţile dacice. Râdem, glumim, polemizăm, însă eu cred că a fost o idee bună. Multiplele mele înţepături cu Nunu, el cu dacii, eu mai cu romanii, rămân în sfera cordială. Nunu face parte dintre acei puţini jurnalişti care trec dintr-o parte în alta a baricadei şi realizează că dincolo de rolul presei, există nişte mecanisme de funcţionare – unele corecte, altele viciate, dar există. Îmi dau seama cât de uşor e uneori să scrii nedocumentat, cât de uşor poţi ajunge de la bune intenţii la discreditare, dacă nu cunoşti aceste mecanisme şi mai ales dacă nu ai răbdare să le înţelegi – aşa cum sunt ele, bune-rele sau doar ameliorabile. Implicarea sa faţă de situaţia cetăţilor dacice a traversat, în ani, puntea fragilă de la entuziasm şi încrâncenare spre diplomaţie, abilitate şi înţelegerea mult mai profundă a fenomenului în ansamblu. A echilibrului şi ponderaţiei, pentru care am ajuns să-l preţuiesc în mod deosebit. Nunu cel năpraznic, cel cunoscut de mulţi, o fi rămas şi aşa – dar a devenit şi altfel. Şi el, ca şi Ovidiu Manoilescu, este din afara sistemului.
Ce se întâmplă însă în sistem? Cum spuneam, cu proxima ocazie.
P.S. Îmi face plăcere să adaug o erată. Ideea cu ouăle câştigătoare aparţine Denisei şi lui Sebastian Bârgău.
