Află povestea singurului hunedorean recunoscut oficial de UNESCO drept păstrător al tradiţiilor!
Vezi ce înseamnă un „Tezaur Uman Viu” dincolo de o denumire internaţional acceptată şi, mai ales, cum este un contemporan de-al nostru demn să poarte acest titlu!
Pera Bulz este omul despre care nu trebuie să vorbeşti mult. Pe el trebuie să-l asculţi. Puţin câte puţin – până înţelegi că n-ai de-a face doar cu un simplu interpret. Ci, înainte de toate, cu un creator. Creatorul unui folclor original – cu un stil pe care-l identifici imediat.
Născut la Basarabasa, taragostistul Pera Bulz a rămas omul satului – cu o inimă mare cât Ţara moţilor. Îşi poartă semeţ nu doar cei 67 de ani, ci şi graiul şi straiele străbunilor. Şi mai ales, cântecele lor – ţarine şi doine pe care le „zice” din taragotul vechi de un secol, care i-a dus vestea din Europa până-n Asia.
UNESCO l-a recunoscut oficial drept păstrător al tradiţiilor şi i-a acordat titlul de „Tezaur Uman Viu”. Pera Bulz este singurul hunedorean dintre cei 30 de români care se pot lăuda cu o asemenea distincţie.
Cântec pentru dascăl
Instrumentistul se învoieşte cu sfială să-şi deşarte povestea. Cuvintele îi sunt puţine, pentru că el e născut să vorbească prin muzică.
„Vin din familia părintelui Arsenie Boca. Pe-ai noştri i-a binecuvântat Dumnezeu cu câte un talent. Mie mi-a dat cântarea”, e convins vestitul taragostist din Ţara moţilor.
Pera Bulz face parte din trioul de aur al taragotiştilor români – alături de Dumitru Fărcaş şi Luca Novac. Povesteşte că avea 14 ani când a pus mâna pe un taragot. Ştia deja să cânte la vioară şi la clarinet.
„Am început cu vioara. Cântam după ureche. Mă învăţase dascălul meu, Emil Buzaş – că pe atunci, învăţătorul satului mânuia toate instrumentele. Parcă-l văd cum venea, dimineaţa, la noi acasă. Prin nămeţi până la brâu, cu un palton negru. Îl aşteptam în poartă, cu ghiozdanul în spate şi cu vioara în mână. Până-l cinstea tata cu o ţuică fiartă, să se încălzească, îi cântam o melodie şi apoi, plecam împreună la şcoala din sat”, îşi aminteşte hunedoreanul.
[wzslider autoplay=”true”]
Muzica de la Tătărăşti
Şi clarinetul l-a dibuit în două săptămâni, dar visul lui era altul – să cânte la taragot. Nici nu ştie cum i s-a năzărit, că pe atunci, nimeni din sat n-avea un aşa instrument.
„Tata s-a interesat totuşi, ca să-mi facă pe plac. A aflat de un meşter popular de prin Brăşeu, care meşterea taragoturi din lemn de prun. Aşa m-am ales cu primul meu taragot. Suna tare bine. Acordat perfect. Ăsta a fost norocul meu. Că dacă începi să cânţi la un instrument fals, s-a zis cu muzica ta. O iei razna”, explică Pera Bulz.
Dar performanţa nu stă doar în instrument. Depinde şi de cel care-l mânuieşte. Iar Pera Bulz s-a priceput s-o facă de minune. Are talent cu carul. Nu i-a trebuit mult să câştige toate concursurile de la şcoală. Şi aşa i s-a dus vestea în toată Ţara Moţilor.
„Începusem deja să cânt pe la boteze. Instrumentiştii mai în vârstă mă luau cu ei şi la nunţi. Am intrat în prima formaţie – ‘Muzica de la Tătărăşti‘. Cântam cu ei peste tot, ca să învăţ, că aveam de la cine. Intrumentişti – numai unul şi unul. La şcoala profesională, am făcut şi cursuri de muzică – inclusiv fanfară militară”, povesteşte instrumentistul.
Trecut-au anii!
În 1960, un învăţător pe nume Aurel Corf a înfiinţat Taraful de la Vaţa. A adunat în el instrumentişti din toate satele locului. Pera Bulz a fost şi el printre cei aleşi, iar când dascălul s-a îmbolnăvit, a lăsat taraful pe mâna lui.
„Alte vremuri! Eram atunci 50 de instrumentişti de toţi. Se minuna lumea de noi când mergeam la spectacole. N-am scăpat niciun concurs. Îmi amintesc de unul, la Reşiţa, prin anii ‘70. Ne-au primit cu ropote de aplauze. Emilia Comişel era în juriu. Parcă o văd cum s-a ridicat şi s-a întors spre sală: ‘Publicule, te rog, lasă-mă să ascult în linişte mândreţea asta de formaţie!‘”, rememorează hunedoreanul.
Îi vine în minte şi un spectacol de la Sala Radio – din Capitală: „Am intrat pe scenă într-un con de lumină. Eu, Mitru Fărcaş şi Luca Novac. În public, erau câteva zeci de instrumentişti. Spre final, s-au ridicat toţi şi au cântat la una cu noi. Lumii i-a trebuit ceva timp ca să-şi dea seama ce se întâmplă”.
„Cu ‘Ciocârlia‘, la Hanoi”
În mai bine de o jumătate de secol, Taraful de la Vaţa a cutreierat două continente. La doina taragotului, străinii plângeau ca nişte copii. Pentru francezi, Pera Bulz a fost „omul orchestră”. Le-a cântat la caval, la fluiere, la cimpoi, la taragot.
„Renunţam la cimpoi, dacă aş fi ştiut ce mă aşteaptă. Burduful lui e din piele de oaie şi nu ştiu cui i-a venit ideea să toarne în el nişte lapte – ca să-l păstreze elastic. Cum era cald, laptele s-a stricat, iar eu am luat cimpoiul, l-am umflat şi, când să suflu, am crezut că leşin pe scenă din cauza mirosului”, îşi aminteşte Pera Bulz, încă amuzat de păţanie.
Taragotistului i-au rămas la suflet turneele de la ruşi.
„Străinii, în general, ştiu să respecte muzica, dar ruşilor bag seama că le-a plăcut tare mult de noi. Altfel, nu ne-ar fi întins mese cu purcei fripţi. Era înainte de ’89 şi ştiau că românul pune mare preţ pe mâncare. După fiecare spectacol, ne făceau cadouri. Mai ales statuia lui Lenin, în miniatură. Am umplut câteva geamantane cu darurile lor”, rememorează instrumentistul.
În iarna lui 2000, hunedoreanul şi taraful lui au cântat la Hanoi. Ambasadorul Vietnamului în România i-a auzit cântând la Cinciş şi i-a invitat într-un turneu în ţara lui. Ţarinele moţilor, „Doina lui Iancu” şi „Ciocârlia” au răsunat atunci mai bine de două săptămâni în sud-estul Asiei.
Taragot de un secol
Pera Bulz ţine la taragot ca la ochii din cap. E mai vechi de 100 de ani şi povesteşte că-l are de când s-a întors din armată, de la un instrumentist din Banat.
„Cum am suflat în el, mi-am dat seama că am pus mâna pe un instrument preţios. Bănăţeanul era om în
vârstă. Nu mai cânta de mult, dar tot îi venea greu să se despartă de taragot. Nici fiu-său şi nici nepotu-său n-au vrut să cânte şi atunci mi-a spus că vrea să-l dea unui tânăr care să fie mândru de el”, îşi aminteşte taragotistul despre piesa estimată la 10.000 de euro şi apreciată cândva drept cel mai bun taragot din România.
S-au găsit destui dornici să i-l cumpere, dar nu l-ar da nici mort, pe tot aurul din lume.
„E greu să mai găsesc altul la fel. Cine mai face astăzi taragoturi? Pentru un instrument ca ăsta ai nevoie de lemn scump – abandos sau trandafir. Primii care l-au meşterit au fost ungurii, iar noi l-am importat de la ei, prin 1920. S-a fabricat un timp la Budapesta, dar afacerea s-a închis. Prin anii ‘80, a existat o fabrică şi la Bucureşti, dar nici asta n-a ţinut mult”, explică Pera Bulz despre instrumentul inventat de maghiari şi care s-a întâmplat să-şi afle celebritatea în muzica populară românească.
La urma urmei – spune artistul – în branşa muzicanţilor, mai există o tradiţie: instrumentul se lasă moştenire urmaşilor. Pera Bulz e gata s-o respecte, chiar dacă nu alege deocamdată cine din familia lui va duce mai departe povestea taragotului. Fiul său, Eugen, cântă la saxofon, iar nepotul Darin e solist vocal.
„Culmea e că tineretului nu-i mai place folclorul – aleargă după muzică comercială”, constată, cu tristeţe, taragotistul moţilor.
„Doina lui Iancu”, în drum spre America
Cântecul popular nu mai are căutare ca pe vremuri, dar Pera Bulz se înverşunează totuşi să-l păstreze la fel de curat cum l-a moştenit din străbuni. Şi continuă să-l ducă mai departe cu Taraful de la Vaţa.
„Am ţinut formaţia asta din puterile mele. E înregistrată la OSIM. Mai suntem vreo 10 oameni în ea. Ceilalţi ori s-au prăpădit, ori au renunţat. Nu mai sunt spectacole ca pe vremuri. Am rămas cu nunţile. Cel mai mult cântăm în Bihor. Sunt familii care ne cheamă la nunţi de trei generaţii. Ţarinele moţilor sunt melodioase şi plac urechii. În plus, e foarte important să cânţi folclor autentic”, mai spune taragotistul.
Piesa lui de suflet e „Doina lui Iancu”. O melodie din popor. Şi străinilor le-a plăcut.
„Am mai schimbat eu ritmul pe ici, pe colo – după cum am simţit, aşa că introducerea are tonuri mai lungi acum”, explică Pera Bulz, gata să ducă folclorul din satul lui până în America. Un instrumentist din Banat l-a invitat să cânte în bisericile românilor de peste Ocean.
„Nu-mi dau seama cum o să sune taragotul în biserică, dar merită să încerc. Mai ales că am ocazia să-mi hrănesc sufletul cu frumuseţea acelor locuri. Până la urmă, doar asta contează cu adevărat”, încheie singurul hunedorean recunoscut de UNESCO drept „Tezaur Uman Viu”.
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
„Ilie Năstase ne-a dat bani frumoşi”
În mai bine de jumătate de veac, Pera Bulz şi taraful lui au cântat dintr-un capăt în altul al ţării – de la omul de rând până la şefii de stat, de la oameni de afaceri până la politicieni, de la sportivi până la patronii din fotbal.
„Pe unii i-am cunoscut la Vaţa, pe alţii – la chermeze, în Bucureşti. Tăriceanu, Văcăroiu, Năstase, Cataramă şi Meleşcanu se dau în vânt după taragot. La fel şi Ilie Năstase. El ne-a dat bani frumoşi când i-am cântat. Numai Copos s-a zgârcit. S-a scotocit prin buzunare şi a ridicat din umeri. Cică n-avea la el decât carduri”, povesteşte instrumentistul despre petrecerile mondene din Capitală.
––––––––––––––––––––––––––––––––
Ideea coreenilor
Programul „Tezaure Umane Vii” este o iniţiativă a UNESCO şi urmăreşte recunoaşterea la nivel naţional, inclusiv de către comunitatea ştiinţifică, a calităţilor unor persoane, considerate creatoare şi transmiţătoare a unor elemente ale patrimoniului cultural imaterial, în forma şi cu mijloacele tradiţionale nealterate. Iniţiativa elaborării programului aparţine Republicii Coreea. În prezent, TUV se desfăşoară şi în Japonia, Franţa, Republica Cehă şi Ungaria. În România, se aplică din anul 2009.
Titlul de „Tezaur Uman Viu” este viager, personal și netransmisibil și se acordă de către Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial. În fiecare an, sunt acordate maximum cinci astfel de titluri, care au caracter onorific. Până acum, 30 de români au fost desemnaţi „Tezaure Umane Vii”.
