Citind că în comuna Sântămăria Orlea s-a inaugurat Casa Dinozaurilor Pitici, mi-am amintit despre diverse discuţii pe care le-am avut, legate de modul de promovare a ceea ce se constituie într-o curiozitate ştiinţifică: dinozaurii pitici din Ţara Haţegului. Şi am ajuns la o concluzie: că ceea ce este interesant pentru oamenii de ştiinţă nu este neapărat interesant şi pentru public, care se raportează cu totul altfel la fenomen. Voi pune cap la cap câteva informaţii aparent disparate, pentru a încerca să fac o sugestie.
Voi porni de la o sintagmă pe care am mai folosit-o şi care sună cam aşa – având, evident, o tentă dezamăgitoare: în România, până şi dinozaurii au fost pitici… Nu doresc în nici un fel să minimalizez ineditul biologic petrecut acum mai bine de 65 de milioane de ani prin locurile care se vor numi Sânpetru sau Tuştea, adică apariţia unor dinozauri pitici. Doar că sintagma menţionată scoate în evidenţă un adevăr – anume că oamenii asociază de obicei dinozaurii cu ceva uriaş. „Adică da, o fi interesant şi bietul dinozaur rămas pitic, cam aşa, cât o vacă” (îşi spune potenţialul vizitator, că localnicii s-au obişnuit), „dar mi-ar plăcea să văd un dinozaur cât o macara. Ăla e adevăratul dinozaur…” Cum te-ar putea speria un dinozaur pitic, nu mai mare de doi metri, şi ierbivor pe deasupra? Cu alte cuvinte, atrage ineditul. Pentru cercetători, ineditul este dinozaurul pitic, dar pentru omul de rând, ineditul dinozaurului este dimensiunea sa – să fie mare, să fie mult mai mare decât ne-am putea imagina, să fie, dacă se poate, înspăimântător, aşa cum am văzut – cei care am văzut – în filmul Jurrasic Park al regizorului Steven Spielberg.
În 1994, puţini îşi mai amintesc, la Sânpetru şi Tuştea a fost nimeni altul decât consultantul ştiinţific al lui Steven Spielberg pentru filmul Jurasic Park, paleontologul Jack Horner. Nici Google nu dă foarte multe informaţii despre vizită, mulţumindu-se doar să o consemneze, în foarte puţine pagini. În calitatea mea de atunci, de corespondent al Televiziunii Române, impresionat de anvergura vizitatorului, dar şi cu o doză de patriotism local, l-am întrebat pe Jack Horner dacă va începe studii aprofundate în zonă. A răspuns că nu, menţionând că din punctul său de vedere nu sunt surprize chiar atât de mari. Am fost dezamăgit de răspuns, dar ulterior am realizat că omul vorbise ca un profesionist, nu ca patriotul român care crede că aici şi numai aici s-a dat prima gaură la macaroană. La experienţa sa, Jack Horner ştia probabil ce spune.
Desigur că importanţa ştiinţifică a zonei rămâne şi ea a fost confirmată inclusiv internaţional. Spre exemplu, în 2011, Editura Universităţii Johns Hopkins din SUA publică volumul Dinozaurii Transilvaniei (netradusă în limba română), sub dubla semnătură a lui David B. Weishampel şi a Coraliei Maria Jianu, ultima fostă muzeografă şi cercetătoare la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva, a cărei plecare în străinătate o consider, personal, o pierdere nu numai pentru muzeul devean. Desigur că numeroase studii au fost publicate şi de cercetătorii români, fiind de menţionat prof.univ.dr. Dan Grigorescu.
Într-un interviu pe care l-am acordat prin 2008 postului Radio România Internaţional, am fost întrebat cât este taxa de intrare în Geoparcul Dinozaurilor Ţara Haţegului… Probabil că reporterul îşi imagina geoparcul ca pe o grădină zoologică populată cu schelete de dinozauri. Pitici.
Închei cam abrupt, dar nu mai am spaţiu. Sugestia mea ar fi următoarea (bazată pe cele câteva premise anterioare): dacă se doreşte promovarea acestui geoparc pentru publicul larg, nu doar pentru oamenii de ştiinţă, atunci simpla menţionare a denumirii de dinozaur pitic nu este suficientă. Ca în multe alte situaţii, oamenii au nevoie de un termen de comparaţie. Pitic, pitic, dar faţă de ce? Cred deci că geoparcul ar trebui obligatoriu să conţină modele în mărime naturală ale unor dinozauri, să le spunem normali. Adică un tiranozaur, un triceratops, un giganotosaurus sau mă rog, alţii, sunt destui. Vizitatorii ar putea vedea diferenţa – abia aceasta ar fi relevantă.
