El însuși marcat, iată, la jumătate de secol de carieră în jurnalism, de propria-i legendă, Nicolae Stanciu a lansat un nou volum de publicistică „Hunedoara – oameni și legende”. O carte de citit pe nerăsuflate și de recitit pe îndelete, cu note și comentarii în bisturiu legate de identitatea hunedoreană ascunsă în faptele ei prea des și prea rușinos cosmetizate de făcători de „legende”.
Câteva zeci de hunedoreni au participat sâmbătă la o lansare de carte rotunjind nu numai o reușită editorială, ci mai ales un punct al axei timpului ce împlinește un destin aparte: jumătate de secol de ziaristică pentru cel ce își așează acum amintirile și ideile în cărți, Nicolae Stanciu.
Nicolae Stanciu a fost tși rămâne trăitor intens a cel puțin trei momente definitorii pentru jurnalismul românesc – cel în căruță, din vremea comunismului, urnindu-se în timpi diferiți pentru cei care l-au practicat, cel desculț, cu tălpile bucurându-se de o neașteptată descătușare a limitelor, din anii `90, și cel al „insolvenței”, ceas umilitor al vieții presei românești, cu care suntem contemporani la zi.
Când trăiești pe liniile divers colorate ale unui asemenea evantai a evoluției unei meserii nobile, dar ușor de umilit dinspre puterile de tot felul, poți spune, după decenii de trecere, că te-ai hrănit cu istorie. Or, când te-ai hrănit atâta vreme cu istorie, tot ceea ce poate fi sintetizat din experiența ta de viață și meserie este istorie pe pâine, hrană ce ar trebui să devină jinduită de generațiile noi.
Tocmai din această perspectivă, demersul ziaristului Nicolae Stanciu de a pune pe hârtie și între coperțile unor volume lucruri care s-au sedimentat în cursul timpului, adnotate cu filtrul critic al înțelepciunii vârstei, este un demers firesc, în logica simplă a devenirii. Dar nu efortul memorialistic este cel care își pune amprenta pe cărțile lui Nicolae Stanciu, mai ales pe volumul lansat sâmbătă, la Deva, ci intenția jurnalistului de a face, în unele puncte pe care le consideră esențiale, corecții de adevăr și, în consecință, de valoare.
În „Hunedoara – oameni și legende”, Nicolae Stanciu a ales ceea ce vrea să pună la punct, a ales evenimentele, faptele care au rămas – din punctul său de vedere – fie neîmplinite în adevăr, fie mutilate de demersuri ale unor falsificatori de istorie. Procesul de la Timișoara, greva de la Lupeni din 1977, apariția primei publicații libere din județul Hunedoara în 1989, întunericul și lumina de deasupra întunericului Văii Jiului îngenuncheată de timp și oameni, mândria de a fi hunedorean și monedele caple ale mândriei, toate sunt texte cu cheie, texte care ridică draperii grele și deschid răni încă nevindecate, texte care readuc în actualitate întrebări la care nu vrea nimeni să răspundă sau la care răspunsul este dosit cu atâta grijă încât îneacă întrebarea în uitare.
Jocul românesc, mai mult decât tradițional, cu minciuna și adevărul, este prezentat în observațiile lui Nicolae Stanciu din paginile acestei cărți, este prins în regulile și excentricitățile sale deseori umilitoare, așa cum sunt prinși, fără a fi, însă, demascați integral, zeci de jucători cu legitimațiile falsificate, dar cu indemnizații integrale de „mari oameni”. Un filtru pesimist, ciuruit însă de lumini încă posibile…
„Hunedoara – oameni și legende” este o carte funcțională, simplă și precis dimensionată, care are și rol de catalizator identitar: este o carte a hunedorenilor, despre hunedoreni și în slujba acestora. Trebuie citită, înțeleasă și aplicată în măsura în care înțelegerea redimensionează ceea ce știm.
Mă opresc aici, adăugând doar că, la 50 de ani de jurnalism, Nicolae Stanciu are statura celui care poate deschide încă multe uși ce au rămas ferecate în spatele adevărurilor trunchiate sau minciunilor integrale. Sperăm să-și urmeze această așezare a destinului.
