„Aurul dacilor” din judeţul Hunedoara le face cu ochiul investitorilor străini, dar pentru statul român zăcămintele aurifere sunt prea scumpe pentru a mai fi exploatate. Perimetre aurifere care sute sau mii de ani au asigurat prosperitatea zonelor respective sunt acum circuri ale foamei, de unde hoţii s-au servit în voie şi au ascuns astfel alte jafuri mult mai mari.
Blestemul aurului dacic pare să fi lovit crunt fostele perimetre miniere aurifere hunedorene, care au înflorit şi s-au dezvoltat tocmai datorită acestei industrii extractive. La Mina Barza, în zona Brad, s-a extras aur timp de 2100 de ani, până în 2007 când guvernanţii au pus lacăt pe exploatarea minieră unde se spune că era cel mai pur aur din Europa. Un amănunt total neinteresant pentru cei care au condus România. Declinul subunităţii extractive începuse cu ceva timp în urmă, când numărul angajaţilor s-a tot restrâns, pentru ca în 2007 aurul dacic să nu mai fie interesant. Era prea scump, iar preţul pe piaţă scăzut. Florin Cazacu a lucrat 18 ani la această mină şi timp de 10 ani a fost lider de sindicat, asta până în 2004 când a devenit primar al Bradului. S-a luptat pentru menţinerea în activitate a minei, pentru minerii care îşi vedeau viitorul mai negru decât măruntaiele pământului. Din important perimetru aurifere, Bradul a devenit mai întâi zonă defavorizată, iar ulterior a rămas şi fără acest statut, cum a rămas şi fără principalul obiect de activitate. „Închiderea Minei Barza a afectat foarte grav nivelul de trai în întreaga zonă. La Mina Barza lucrau în 1990 5000 de oameni şi pe o rază de 40 de kilometri exista transport pentru muncitori. De fapt, toată evoluţia economică şi socială a municipiului Brad şi a localităţilor înconjurătoare a depins de evoluţia exploatării miniere Barza. Exploatările miniere din zona Bradului şi nu numai acestea, ci din tot judeţul, au funcţionat vreme de aproape 2000 de ani şi evoluţia localităţilor noastre a fost strâns legată de evoluţia acestor exploatări”, spune Cazacu. Este logic că dacă iei şi nu mai pui la loc, rezerva se va găta, dar cui să-i pese? „În 1936, societatea Mica, cei care exploatau aurul, într-o dare de seamă scria că producţiile mari de aur nu trebuie să bucure conducerile exploatărilor, pentru că, în timp, zăcământul va sărăci. Trebuie create alternative, pentru ca altă industrie să ia locul acesteia, când va apune. Din păcate, din 1990 şi până în 2007, anul în care s-a luat decizia închiderii tuturor exploatărilor miniere aurifere, toţi cei care au guvernat această ţară nu s-au gândit să creeze alternative în aceste zone monoindustriale şi aici e vorba de Brad, Roşia Montană, Abrud, Baia de Arieş şi alte localităţi unde au funcţionat exploatări miniere auriefere, care au fost lăsate de izbelişte. În 1998 s-a creat un statut de zonă defavorizată pentru anumite regiuni care depindeau de exploatările miniere, dar acest statut nu a reuşit să atragă investitori sau să compenseze închiderea exploatărilor aurifere”, a mai spus primarul din Brad. Cazacu a ajuns să aibă convingerea că totul nu a fost decât o strategie până la urmă, pentru că sunt coincidenţe mult prea mari: „Am sentimentul că multe au fost lăsate de izbelişte de către clasa politică în mod voit. Este puţin cam greu de înţeles de ce imediat după ce au fost închise exploatările miniere, preţul la principalele metale rezultate din exploatări a crescut vertiginos.
În 2007, în momentul închiderii Exploatării Miniere Barza, preţul aurului era destul de scăzut şic osturile de producţie
erau foarte mari. După închiderea exploatării, preţul la aur a crescut până la de 6 – 7 ori, costurile nu au crescut în acelaşi ritm şi astăzi, dacă exploatarea auriferă Barza ar fi funcţională, în condiţiile tehnice de la închiderii, mina ar fi fost rentabilă”. În anul 2006, Mina Barza, care aparţine de Compania Naţională MINVEST Deva, a intrat în program de închidere şi ecologizare pentru care au fost alocate de la bugetul de stat 14,625 milioane de lei, potrivit datelor de la vremea respectivă. Jaf cu banul public, după cum explică Florin Cazacu. „Nici nu a avut loc o închidere aşa cum ar fi trebuit făcută după normele tehnice de închidere a unei exploatări miniere. Exploatările au fost părăsite şi a fost declarată procedura falimentului. Minele nu au fost închise, din punct de vedere tehnologic, aşa cum ar impune legea. Ele au fost părăsite, apele au început să se ridice în puţuri. Au început să scoată fierul vechi din exploatări, au distrus orice însemna funcţionalitatea din punct de vedere tehnologic şi, după aceea, a fost lăsată pradă hoţilor de fier vechi. Incintele miniere nu au mai fost păzite, iar lichidatorii care au preluat activele minei au avut un singur scop, respectiv să vândă cât mai repede fierul vechi, să vândă tot ce se poate vinde fără nici un fel de controla supra acestei operaţiuni. Hoţii de fier vechi, pot să spun, au acoperit marile hoţii ale lichidatorilor”, arată fostul lider de sindicat, actualmente edil – şef al Bradului.
Săcărâmbul păstrează doar amintirea unei exploatări înfloritoare
Şi la Săcărâmb istoria e prăfuită, chiar dacă de aici e se extrăgea un aur atât de special încât a primit numele de „săcărâmbită”. Activitatea în zonă a fost întreruptă definitiv în 2006, după ce a intrat pe o pantă descendentă. Cu vreo 300 de ani în urmă, zona a fost considerată „El Dorado-ul” Europeni, după ce aici s-a descoperit unul dintre cele mai bogate zăcăminte de aur şi argint din Europa, aşa că imediat locul a atras muncitori din mai toate părţile fostului Imperiu Habsburgic.
Datele vremii arată că, în perioada 1748 – 1876 Săcărâmbul a fost considerat cel mai rentabil complex minier din Europa, de aici fiind extrase peste 40 de tone de aur, o cantitate impresionantă chiar şi în zilele noastre. Încet – încet zona a devenit pustie, iar activitatea extractivă a intrat în declin. Între 1960 şi 1970, de la Săcărâmb se mai scoteau peste 200 de kilograme de aur pe an şi mai bine de 2.000 de kilograme de argint, pentru ca în anii ‘80 galeriile să înceapă să se închidă, rând pe rând. Apoi, în 2006, mina s-a închis definitiv. Satul nu a murit, pentru că în zonă se vorbeşte despre un potenţial energetic unic în lume, iar în urmă cu vreo 10 ani în locul exploatărilor aurifere au început să răsară casele de vacanţă.
File de istorie la Certej
O altă filă a istoriei aurifere s-a scris la Certej, acolo unde există doar un perimetru minier neecologizat şi un proiect de redeschidere a unităţii extractive. Perimetrul aurifer de la Certej a reintrat în atenţie odată cu scandalul generat de emiterea acordului de mediu pentru proiectul propus de Eldorado Gold Corporation. Aici s-a extras însă aur timp de sute de ani, până în 2006, când mina a fost închisă pentru că era neprofitabilă. Altfel spus, costurile de producţie erau prea mari faţă de venituri, aşa că s-a pus lacăt pe aurul de aici. Dar, în timp ce aurul dacic este neinteresant pentru statul român, pentru investitorii privaţi zona pare din nou un El – Dorado. La Certej există un proiect avansat, care presupune procesarea a 45 de milioane de tone de minereu cu o concentraţie de 1,8 g de aur pe tona de minereu, precum şi utilizarea unei cantităţi de cianură de sodiu de 1653 tone pe an, timp de 16 ani, adică pe perioada de operare a minei. Ca şi în cazul proiectului Roşia Montană, reziduurile rezultate după prelucrare, inclusiv cele cu cianură şi metale grele, vor fi depozitate într-un iaz de decantare în aer liber cu o suprafaţă totală de 63 de hectare. De asemenea, în zona Barza, deşi nu există proiecte de exploatare, sunt, în schimb, prospecţiuni.
