Are 101 ani şi e cel mai vârstnic locuitor din Crişcior. Viaţa ei pare luată din filme. A trăit pe viu istoria din ultimul secol. A fost izgonită de-acasă în plin război. A fugit în România şi a trăit ani buni cu frica-n sân. Teroarea Siberiei a urmărit-o până la Poiana Mare.
A prins două războaie mondiale, regatul, comunismul, democraţia, iar acum e cetăţean european. Povestea ei a înghiţit-o timpul.
Are 101 ani şi crede că seamănă mai degrabă cu o statuie. S-a născut în Basarabia, a fugit în România, a scăpat teafără din bombardamentele americanilor şi a trăit ani buni cu acte false de frica Siberiei. A gonit prin ţară, a construit şcoli şi a deşteptat oamenii. Apoi, şi-a îngropat bărbatul, un copil şi o nepoată. Când a împlinit un secol de viaţă, şi-a făcut 100 de fotografii.
La 101 ani, Varvarei Ioniţă nu-i mai pasă de vârstă, chiar dacă dramele i s-a prefăcut demult în legende.
Fuga în România
S-a născut la Ţaringrad, în 1912 – odată cu Titanicul şi cu sfârşitul Imperiului Otoman. În ’43, a fost scoasă din casă, cu tot cu familie. A ajuns în România, cu sutele de mii de refugiaţi care au lăsat goale oraşele basarabene. Listele cu deportaţi erau făcute la repezeală. Oricine putea fi calificat intelectual era înscris pe ele – profesori, ingineri, medici, avocaţi. Varvara Ioniţă era învăţătoare, la fel ca soţul ei. A urcat în trenul refugiaţilor trăgându-şi copiii după ea – o fată şi-un băiat. Cuprinsă de spaimă, nu putea pricepe unde merge şi de ce.
Drumul spre destinaţie a durat săptămâni. În plină vară şi în condiţii greu de închipuit. Fără apă şi fără mâncare. Silvia, fiica ei, avea 7 ani. Destul cât să-şi amintească oroarea cu care i-a pricopsit familia al Doilea Război Mondial.
„Eram trei copii în vagon şi aveam cu noi o capră. O luase un refugiat din ogradă, să avem ce mânca pe drum. Cu atât ne hrăneam – lapte şi mămăligă. Erau în tren şi câţiva saci de zahăr. I-au luat deportaţii de la o fabrică în flăcări, imediat după graniţă. Tata n-a apucat să ia mai mult de unu, dar am trăit din el aproape doi ani. Dădeam o cană de zahăr pe o traistă de cartofi ori de fasole”, spune femeia.
La începutul lui august 1943, trenul refugiaţilor a oprit în gara Piteşti. Exact în toiul Operaţiunii Tidal Wave. Statele Unite bombardau rafinăriile germane din oraş.
„Mecanicul trenului făcea manevre, să nu ne nimerească bombele. Îmi amintesc ca ieri, pentru că-mi sărea laptele din blid”, rememorează Silvia.
Femeia îşi aaminteşte că trenul a oprit şi la Sinaia, iar pe peron l-a văzut pe Rege. Mihai I a dat fiecăruia o cană cu ceai şi un sfert de pâine neagră.
Trai în podul casei
Mare parte din refugiaţi s-au stabilit pe malul Dunării, într-un sat de lângă Corabia. La fel şi familia Varvarei Ioniţă. Dar n-aveau să-şi găsească liniştea multă vreme de atunci înainte. Deportaţii trebuiau arestaţi şi trimişi la muncă forţată – în Siberia. Aşa că poliţia îi pândea la fiecare pas.
„Erau luaţi pe sus, mai ales noaptea. Li se spunea că vor fi trimişi acasă, în Basarabia. Mulţi au crezut şi au plecat. Dar în realitate, au ajuns în gulag”, a aflat Varvara de la rudele lor.
Ea a scăpat, cu tot cu familie. Un barcagiu de pe Dunăre i-a ţinut ascunşi în podul casei, într-o încăpere unde-şi dosea marfa de contrabandă. Acolo mâncau, acolo dormeau. N-au vazut lumina zilei decât la Crăciun şi la Anul Nou.
„Acolo, în pod, am făcut eu clasa I. Am învăţat să scriu şi să citesc. La lumânare”, povesteşte Silvia.
Libertate cu acte false
După aproape un an, credeau că şi-au pierdut urma. Au ieşit din ascunzătoare şi au plecat spre Poiana Mare. Era cea mai mare comună din România, până prin anii ’80. Peste 20.000 de oameni trăiau acolo – aveau 6 şcoli şi 6 biserici.
Dar şi aici i-a găsit poliţia. Siberia încă îi aştepta. Varvara a încercat să-şi salveze măcar copiii. I-a ascuns într-o iesle, sub fânul vitelor, dar şi-a dat seama că n-o să poată fugi o viaţă întreagă. Soţul ei, Alexei, a găsit o soluţie – acte false.
„Tata absolvise şcoala normală la Bistriţa-Năsăud şi ţinea legătura cu foştii colegi. Prin ei, a reuşit să facă rost de acte pentru toată familia. Ne-am păstrat numele, dar figuram ca fiind născuţi în Bistriţa”, explică Silvia.
De atunci, nu i-a mai urmărit nimeni. Anii treceau, iar sătenii îşi vedeau de treburile lor. Copiii abia aşteptau să vină vara ca să se zbenguie în praful de două palme de pe uliţe.
„Era până aproape de genunchi. Mai ceva ca-n Siliştea-Gumeşti a lui Marin Preda”, spune fiica Varvarei.
Joaca pe uliţă s-a terminat însă când părinţii Silviei s-au mutat din nou. Au cerut Ministerului două posturi la o şcoală de munte şi aşa au ajuns în zona Hunedoarei – la Obârşa Tomeştiului. În 1949, au devenit ardeleni şi ardeleni au rămas.
Primele şcoli
Din Obârşa, Varvara Ioniţă a plecat la Timişoara, să facă o facultate. Ea – limbi străine, soţul ei – limba română. S-au întors în sat profesori şi au înfiinţat prima şcoală din Rişculiţa. Cu internat şi cu cantină. Au pus-o pe picioare şi au plecat apoi la Buceş, s-o ia de la capăt. Altă şcoală, alţi copii doritori să ştie carte. Varvara le-a predat franceză şi rusă, iar Alexei i-a învăţat limba română.
Şoţii Ioniţă şi-au încheiat cariera la marginea judeţului – într-o şcoală din Ohaba de Lăpugiu. După pensionare, s-au mutat la oraş – la Deva. În ’77, femeia a rămas singură, cu amintirile unei vieţi trăite de colo-colo. Şi-a îngropat întâi bărbatul, apoi băiatul – profesor de română, la fel ca taică-său. Ca să mai uite de necazuri, citea ziare şi-şi îngrijea grădina de legume din spatele blocului. Şi de 14 ori pe zi, străbătea apartamentul de la un cap la altul – să nu-i trândăvească oasele.
Longevitatea n-are secrete
Acum doi ani, Varvara Ioniţă s-a mutat la Crişcior, în casa fiicei, şi este cel mai vârstnic om din sat. O fractură la şold n-o mai lasă să se mai mişte ca altădată, dar n-o sperie pe ea atâta lucru. Doar că n-ar vrea să ajungă o pacoste pe capul Silviei. Nu se mai miră de mult că a trecut un veac peste ea. După cum nu crede nici că longevitatea ar avea vreun secret.
„Credeaţi c-o să vedeţi o statuie?”, te întreabă basarabeanca dacă te minunezi de anii pe care-i are în buletin.
Şi-apoi, îşi vede de-ale ei. Citeşte mult, mănâncă puţin şi are tabieturi – o cafea şi-o ţuică slabă în fiecare zi. Câteodată, parcă-i curioasă cum o fi lumea şi „dincolo”.
„Unii spun că-i bine, alţii că-i rău. Cine mai ştie?”, încheie femeia.
