- O grotă ascunsă pe valea Mureșului a fost locul unde și-a petrecut cea mai mare parte din ultimii ani ai vieții, Iancu, românul care ar fi trăit 140 de ani. Bărbatul a murit în 1965, iar unii localnici, mai în vârstă și-l amintesc cu claritate. Era un adevărat fenomen, pentru că atrăgea curiozitatea tuturor.
Totuși, cei care nu îl cunoșteau se puteau tulbura ușor la vederea lui Iancu din peșteră, un bătrânel cu părul des și barba albă până la brâu, cu unghiile lungi de 10 – 20 de centimetri, cu o înfățișare neîngrijită și îmbrăcat cu o fustă roșie, asortată unui batic de aceeași culoare.
Iancu trăia în sălbăticie și nu se îngrijea deloc de el, nu a fost văzut spălându-se vreodată și nu își rădea barba decât rareori, la insistențele unor localnici care îl ajutau cu mâncare,
„Era ceva de speriat pentru cei care nu îl cunoșteau, dar multă lume din sat îl avea la inimă. Era ca un pelerinaj aici”, își amintește Emil Muntean, un localnic din satul Săcămaș, care îl prinsese în viață, în copilăria sa.
Însă cel mai ciudat lucru pe care îl aflau oamenii despre Iancu din peșteră era vârsta sa înaintată.
„Colonelul Călugăru, pe atunci medicul securităţii regionale, amicul meu a scos din buzunar nişte fotografii în care pe cine îl văd? Pe omuleţul din Săcămaş. <Vezi pe pişpiricul ăsta?> – îmi zice doctorul. <Ar putea fi recordman naţional sau chiar european la longevitate>. Doctorul îmi dete câteva poze pe care fotograful securităţii le făcuse la faţa locului, adică la peştera din pădurea unde Iancu avea domiciliul. Fiindcă era un om singuratic şi de o vârstă necunoscută, Iancu fusese dat în atenţia Ministerului de Interne, iar doctorul personal trebuia să-l aibă de grijă. Aflând că aici trăieşte un om ciudat şi semisălbatic, autorităţile l-au trimis la Institutul Parhon din Bucureşti, pentru studii de geriatrie. Cei de la Institut i-au analizat părul şi i-au evaluat vârsta la circa 140 ani”, relata profesorul Ieronim Lazăr.
Vârstnicii din satul Săcămaș și-l amintesc pe Iancu lui Dida (Călăbăț) ca pe un personaj cu totul ieșit din comun.
În ciuda vârstei înaintate nu era gârbovit, dar se deplasa ajutându-se de o coadă de sapă. Strângea crengi de salcie din care le făcea localnicilor linguri și căni pe care le ornamenta, iar localnicii îl răsplăteau cu mâncare.
În ciuda sălbăticiei în care trăia și a refuzului de a se îngriji, a portului său ciudat, omul devenise un personaj îndrăgit de săteni. Unii îi aduceau alimente, dar bătrânul prefera să mănânce măcriș, flori și fructe de pădure. În unele ierni locuia într-o casă a învățătorului din sat, însă adesea prefera să stea în grota sa din pădure, unde se încălzea, dormind pe cenușa presărată pe lespezi.
În cele aproape șapte decenii de când locatarul său a părăsit-o pentru totdeauna, peștera dăltuită în calcarul moale al versantului, într-un loc ferit dintre satele Săcămaș și Dumbrăvița, s-a păstrat parțial.
