Astăzi este considerat cel mai mare sculptor român în viaţă. Locuieşte în Italia, iar lucrările sale pot fi admirate peste în Peninsulă. În anii comunismului a lucrat în combinatul de la Hunedoara, la „Marmură” la Simeria, de unde a ajuns cioplitor la Casa Poporului. Se numeşte Benone Olaru.
În anii de sfârşit ai „epocii de aur”, 90 la sută dintre lucrările de la Marmura Simeria erau executate pentru Casa Poporului. Acolo se făceau capitele, coloane etc. În 1988 se făceau exterioarele şi se lucra din piatră de Podeni. „La început eram 40 de cioplitori, iar după doi ani eram 350. Lucram în acord individual. Salariul de baza era de 1.836 de lei şi ajunsesem să iau şi 9.000 de lei pe lună. Existau norme minime, iar cei care lucrau foarte mult erau numiţi spărgători de norme. Ajunsesem să muncesc 10 – 12 ore pe zi. Apoi, normatorii începuseră să taie din valoarea piesei. Se ajunsese ca pentru o piesă, pe care o făceam în două săptămâni să luăm 4.000 de lei, iar după câteva săptămâni câştigam 1.000 de lei pe ea. Am reuşit să lucrez foarte repede pentru că am căpătat experienţă. Erau câţiva cioplitori bătrâni care stabileau preţul, iar dacă reuşeai să găseşti alte metode să lucrezi mai repede decât ei, atunci era câştigul tău, dar exista riscul să-ţi şi taie din bani”, rememorează Benone Olaru. „A fost foarte greu la început. Şeful de secţie şi-a dat seama că am aptitudini, dar nu aveam scule, ci doar ciocanul de lăcătuş mecanic şi dalta de fier. Cu acelea lucram şi îmi dădeam peste mâini. Îmi curgea sânge. Era o problemă să îţi faci rost de scule, pentru că nu ne dădeau de la firmă. Un ciocan de pietrărie era atunci greu de găsit. Ceilalţi se amuzau. A venit unul mai şmecher şi mi-a zis -Auzi, de ce nu iei tu un cleşte să ţii dalta cu el? -. Asta a fost o lovitură şi m-am străduit să fac rost de scule, să învăţ. L-am întrebat pe acela cum să fac la o lucrare şi cum reuşeşte să o execute aşa de repede – Te uiţi şi faci. Vezi modelul şi după el faci. Ce e aşa de greu?! -. Mi-am dat seama că trebuie să fur meserie, să nu mai întreb nimic. Am lucrat şi lemn, iar asta m-a ajutat să găsesc scule pe care să le adaptez la piatră. Aveam o daltă semirotundă cu care din câteva mişcări făceam o bilă foarte repede. Acum a venit el la mine – Benone, dar cum faci tu aşa de repede?! -. I-am răspuns – Te uiţi la model, îl vezi şi faci! -. Au ajuns să mă aprecieze pentru că făceam totul cu pasiune”, povesteşte sculptorul. Fiecare pietrar avea un panson, un număr, pe care îl punea pe fiecare piesă lucrată. Însemnul era în zona de montaj, pus în zona care nu era vizibilă. Semnul era doar pentru ca în eventualitatea în care nu era bună lucrarea să ştie a cui era piesa, ca un fel de control. Apoi s-a trecut la lucrări pentru interioarele Casei Poporului. La Simeria se executau începând de la balustradă, până la stâlpii care ieşeau în relief din perete, ce aveau caneluri, capitelul de sus, frizele, brâiele, tot ce era din marmură şi se monta pe perete.
